Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


3 comentarii

”Pompeea” de Dina Ciocanu. Îndemn la lectură.


Referitor la lectura cărţii ’’Pompeea’’. Aici e cazul când cartea este mai reuşită decât filmul, imaginile şi acţiunea imediat apar pe parcursul lecturii şi sunt foarte emotive. Aşa impresie mi-a lăsat romanul Dinei Ciocanu. Sunt prima care a citit manuscrisul. Aşteptam demult editarea cărţii, acum mă bucur nespus că e aproape de realizare. Povestea este foarte uşor de citit, te cucereşte imediat şi doreşti să afli ce se întâmplă mai departe… Oricum, tema romanului o reprezintă migraţia şi împletirea valorilor neamului peste hotarele Moldovei. Trăirea creştin-ortodoxă, tradiţia şi cultura română ca măreţie morală şi bastion al identităţii naţionale, oriunde ar exista sau chiar supravieţui în acest univers. Da, da, – eroina noastră a fost nevoită pe parcursul anilor să supravieţuiască, ajungând în mrejele misterelelor diavoleşti sau a misticului şi confruntărilor ei cu realitatea. Acţiunea se produce în Italia, unde au ajuns sute de mii de moldoveni, stabiliţi în continuare pentru toată viaţa. Dar dorul de casă persistă mult, – într-atât de tare, – e de plans, lume dragă! Accentul e acesta, cred… Mai cred că abilitatea de a realiza echilibrul spiritual în orice situaţie complicată este foarte greu de înţeles pentru persoanele care nu cunosc sau nu sunt familiarizaţi cu atitudinea filozofiei orientale de est. Nu toţi cititorii vor înţelege cartea, mai ales cei care au crescut cu sloganurile ’’Partidul a spus – Trebuie’’ etc. Omul preocupat de misterele fiinţei, autoarea propune imediat o conştienţizare de sine, o interogaţie care se referă la menirea sa pe lume. Acţiunile pompeice se fac mai ales în spaţiul inconştientului şi eroina, fiind cea ’’adormită’’, nu cea conştientă şi raţională de ceea ce se petrece. Dar, odată conformată cu realitatea, se luptă pentru drepturile de a fi fericită… Şi ajunge să fie fericită, şi, cel mai important, doreşte să fie toată lumea fericită alături sau departe de ea… Dar cu ce preţ! Vă asigur că toată povestea este de fapt reală! Nu e un vis, nu e fantezie scoasă din aer… Lumea interioară, în care Dina Ciocanu se mişcă uşor datorită fantasticului şi visului, este de fapt marcată de o linişte halucinantă a eroinei Pompeea, la capătul căreia în suflet se deschide un gol primejdios încremenit şi blocat de duşmanii pământeni. Actiunile reale din trecut şi prezent prevalează viitorul, pe care pare că ai frică să-l urmezi.

Fără speranţă omul nu poate trăi, nu merge mai departe. Calităţile umane, valorile moştenite este ceea ce ne călesc spiritul, ceea ce rămâne prin ereditate, de acceea, romanul ne îndeamnă să nu fim slabi! Niciodată! Și oriunde ne-am trezi în această lume a începuturilor orice fiinţă trebuie să se simtă protejată! În special, Femeia! Cea vulnerabilă şi care are nevoie de sprijinul unui umăr bărbătesc, inevitabil aşa va fi întotdeauna! Oricât de dur caracter are, bărbatul fizic e mult mai puternic. Şi mai puternică e Dragostea! Eh, ce ne mai plac astfel de romane, care trezesc spiritul şi dorinţa de a ne simţi mereu tineri. Aşa veţi simţi când veţi citi romanul. După ce… vă vor creşte aripi şi inspiraţia de a face lucruri măreţe. Eroina, ca şi autoarea (sau, invers) este mereu preocupată de o transformare, de o evoluţie a propriului sine. În lupta cu inumanitatea, ca în pântecul matern, controlată de dragostea pentru copil şi omul drag, și mai apropiată de un ciudat circuit nostalgic… Discriminarea de gen, corupţia, drogurile, prostituţia, diferenţa de educaţie între ţări îşi pune mereu accentul în relaţii interumane. Dragostea însă rămâne… Şi Doamne ajută să Fie! Felicitări, Dina, pentru carte! Din toată inima!

Svetlana Vizitiu, bloggeriţa şi cumetriţa.  ❤  

Dina Ciocanu:”Nu sunt de mulţi ani în Italia, ca număr, dar recunosc că sunt foarte grei. Numărul nu e proporţional cu greutatea. O străină printre străini. De vorbit despre cei plecaţi, se poate dintr-o parte, dar de simţit acei plecaţi, e posibil doar din interior, adică din singurătatea pe care o trăiesc. În Italia, am rămas mereu uimită şi pierdută în faţa antagonismelor. Poate această stare, în care le-am sesizat şi mi-am zis că ar trebui să le accept, pentru a supravieţui, dar, până la urmă, nedorind s-o fac, rămânând faţă în faţă cu frustrarea, cu dezamăgirea, cu trădarea, m-a şi făcut să ajung să-mi revărs nedumeririle în paginile POMPEEI, dar nu pur şi simplu, ci cu un scop: în mintea fiecăruia care se va regăsi în cartea aceasta, să se trezească dorinţa de a lupta, în orice circumstanţe, de a nu accepta umilinţa. Aceasta fac şi eu, de la un timp. Nici un om nu e în drept să încătuşeze un alt om. Iar dacă nu mai poţi lupta, nu plânge – întoarce-te acasă. Casa e acolo unde sunt cei dragi. Prima carte, FÂNTÂNI FĂRĂ CIUTURĂ, a ieşit din trăirile mele pe marginea evenimentelor istorice prin care a trecut Basarabia (descoperite în lecturi de-a lungul a câţiva ani); cartea POMPEEA s-a construit pe zilele şi nopţile în care unic interlocutor îmi eram doar eu. Am trăit eu şi am ascultat şi simţit trăirile celor din jurul meu, iar când rămâneam singură, puneam cap la cap acele emoţii şi cream o Italie din umbră, pe care mulţi n-o cunosc. Această ţară poate avea orice alt nume, pentru că, în fond, orice alt loc de dincolo de Moldova mea e străinătate. Romanul POMPEEA e despre urât şi despre frumos, despre acceptare şi despre luptă. Despre bunătatea umană, care poate salva vieţi omeneşti. Despre dragoste, că e o forţă. E şi despre Italia ceea frumoasă, care mereu te tentează, cu tainele ei, cu istoriile ei.”

La 26 septembrie, 14.00, Clubul ”Impresii din viata si carti” învită protagonista Dina Ciocanu la o discuție cu voi, dragi cititori! Se va vorbi despre personalitatea Dinei, și desigur, despre creațiile ei literare recent apărute! Moderatorul ședinței a promis să fie scriitorul Dumitru Crudu. Vivat! (S.V)


7 comentarii

Negi în talpa amanților


Am avut eu nereușite în viață, deși, amantacine m-ar judeca, – ce este corect și ce, – nu. Nu regret nimic, pentru că o experiență nereușită este totuși, o experiență…  Și de fiecare dată, când știm că e sfârșitul, de fapt, nu e… Pentru că mereu avem șanse la o relație nouă, cel puțin, la o continuare…

Sunt o fire modestă, credulă, îmbrățișez oamenii când mă simt rușinată. Întotdeauna

getImage (1)am crezut în oameni; îmi ziceam, că mă descurc în relații și pricep în psihologia umană, de fapt… cavalerii mei m-au folosit, pur și simplu… Iar eu îi consideram persoane sfinte, convingându-i pe toți din jur ca ”așa e”…  Niciodată nu-mi ascultam prietenele, care uneori îmi dădeau sfaturi ”cuminte”, și în loc să sap în neajunsurile amanților mei, eu căutam să le justific minciunile, desenând cu mărinimie… aripi îngerești pe spatele lor. Cei care mă înconjurau, încercau să-mi bage în creierul meu fără minte, că următorul iubit, de fapt, nu este perechea mea! – îmi deschideau ochii la cele petrecute, dar ochelarii mei rozi nicidecum nu doreau să dispără de pe al meu năsuc. Iată așa trăiam, alergând cu inima zdrobită de la un iubit la altul, alinându-mi rănile, iar… după următorul ticălos, care mă lepăda, îmi ziceam: ”Basta!”. negi in talpaMă închideam în sine, cu griji, că niciodată nu voi mai fi fericită… Am decis să nu mă îndrăgostesc niciodată. Cu chiu, cu vai, -apoi revenisem în fire, viață începea să se aranjeze: mi-am găsit un servici într-o companie mare: decisem să fac o carieră. Iată că mă dezvățasem să trăiesc doar pentru mine, eram obișnuită s-o fac pentru cineva, care desigur,.. nu aprecia efortul meu. Cu toate acestea, timpul decurgea lin-întins… până acea zi…

barba

În acea seară, mă întorceam de la servici, iar în căpșorul meu roia un proiect de reparație a apartamentului, când de o dată, un BMW a parcat lângă mine și o voce beată de bărbat rosti: – ”Frumoaso, hai, că te plimb eu prin ploaia asta romantică!”

– ”Merci, nu e nevoie”, – încercasem să nu fiu brutală: Cine știe, ce pasăre mai este... – ”Dragă, de ce, o faci pe sfânta? Poate ne schimbăm cu telefoanele!” – Omul încercă să flirteze cu mine. – Nu mi-a plăcut deloc, încercasem să fug, dar omul urnind mașina, mi-a întretăiat calea. – ”Mă scuzați, sunt foarte obosită și e târziu!”, – după ce am dispărut în noaptea scării. Mare mi-a fost mirarea, când a doua zi, ieșind din scară blocului, l-am văzut pe necunoscutul de ieri. Se apropiase de mine cu un buchet de flori si ceru politicos scuze pentru comportamentul de aseară, după ce… zâmbind, ne-am pornit să discutăm la o cafenea din apropiere. Am vorbit mult, cu toate că mi s-a părut nici o oră. Timpul trecu pe neobservate, și chiar în primele ore de discuție cu acest Radu, am înțeles, că nu am întâlnit niciodată o persoană mai apropiată, de parcă îl cunoșteam de o viață. Am schimbat cu numere de telefoane, si am plecat… fiecare la casa lui. Apoi, toată ziulica mă gândeam la el, și curând… uitasem de el. getImage (15)Radu plecase peste hotare, eu duceam traiul, ca de obicei, dar liniștea mea n-a durat mult timp…  Curând, Radu apăruse din nou. Întâlnirile noastre s-au îndesit, – am început să-l aștept cu nerăbdare și tot mai mult mă îndrăgosteam. El venea, apoi dispărea, – și de fiecare dată eram nevoită să învăț să-mi continui viața fără el. Despărțirile deveneau insuportabile, aveam insomnii, viața nu-mi prezenta mare interes, – fără Radu părea gri și plictisitoare, – doar cu el strălucea cu toate culorile curcubeului. Astfel, trecuse un an.Trăiam în așteptarea întâlnirii cu persoana dragă. Iubitul venea o dată în lună pentru două săptămâni, restul zilelor eu doar supraviețuiam. Ulterior, am fost trimisă la stagiere în Chișinău. Eram fericită, că-l voi revedea!

Radu mă întălnise la gară, m-a dus până la hotel, i-am propus să între, dar el mi-a spus, că are ceva important de vorbit. Am înțeles, că e ceva serios. – ”Înțelegi, motănaș, acolo la tine în orășel totul a fost excelent, dar aici eu… am familie, copii…. Am vrut să-ți spun acest lucru mai înainte, dar nu m-am gândit, că se va ajunge atât de departe. Tu ești deșteaptă fetiță la mine, vei înțelege, eu știu…getImage (26)

Îl priveam printre lacrimi, demult nu m-am simțit atât de înjosită, în sfârșit, am înțeles și eu mă uram pentru că din nou am permis unui ticălos să-mi zdrobească inima. Am revăzut tabloul ultimului an: deci, eu am avut un roman, iar Radu, cu mine ”n-a avut” nimic! Eu îl iubeam, și nu el pe mine! Chiar făceam planuri, să mergem la vară împreună în concediu, iar el are aici COPII! FAMILIE! Dacă aș fi știut mai înainte, nu-i permiteam să se apropie de mine nici la un metru… – Am tăcut, pur și simplu, și am ieșit din mașină. Am mers ca o fantomă la hotel. Așteptam totuși,.. să mă cheme, să vină în urma mea. Îl uram din toată inima, și în suflet visam să-l iert. Am înțeles, că nu va veni, atunci când am auzit motorul pornit. A plecat. Eu m-am ridicat în număr, am închis ușa, și… pur și simplu m-am târât pe pereți, bocind ca o nebună…

Cele două săptămâni de stagiere au zburat, eu m-am întors acasă la visele mele zdruncinate. Am fost nevoită să încep o pagină nouă în viața mea, urmele rănii însă au ramas: nu treceau nicidecum, dimpotrivă, simțeam, că cu fiecare zi îl iubesc tot mai mult. Trecuse jumătate de an, a sosit primăvara, iar eu în continuare așteptam, că omul va binevoi să mă telefoneze… Așa și trecea viața mea: Aștepți, te uiți la soare și nici nu observi, că visul tău sub acest soare se spulberă, iar împreună cu el se spulberă și toată viața ta… Cu fiecare zi nouă mi se făcea tot mai clar, că el nu va veni, și-mi doream să mor. Nu puteam să trăiesc fără el: înainte, eram în așteptarea lui, iar acum nu mai aveam ce aștepta, de aceea, mă convingeam, că el neapărat mă va suna…

1477925_10152403550525558_1288086950_n

Și el a telefonat!.. Peste jumătate de an de la ultima întâlnire, – precum un tunet printre razele solare, deja când începeam să-l uit. Cerea întâlnire, la care eu mult timp nu acceptam să merg, și totuși am venit. El, ca întotdeauna, excela. – ”Am înțeles, că n-am avut dreptate, iartă-mă. Tu ești cea, pe care am căutat-o toată viața. Am plecat din familie, putem acum să fim împreună, dacă mă mai iubești, acceptă să începem totul de la început!” – și eu mă topeam, mă topeam cu fiece clipă, însă… obida era mai dură ca iubirea: timpul și-a făcut efectul! – acum îl priveam nu ca o prostuță îndrăgostită. Se pare, că am devenit puternică: – ”Nu, Radule, deja e târziu. Prea târziu…”

A plecat… Am simțit, că de astă dată nu-mi va telefona niciodată… Am izbucnit în plâns…