Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


4 comentarii

Ciudată lume independentă


Am înțeles un lucru. Oamenii au uitat complet cum să comunice. Și mi-am amintit de romanul lui Bradbury, cu ziduri țipătoare și televizoare urlând în fiecare casă. Unde soțul nu-și amintește cum a făcut cunoștință cu soția. Unde fiecare – așa și așa, se… gândește doar la sine. Nu privește mult timp în sus, la stele sau la cerul senin, unde nu se țin de mâini, nu se bucură de mireasma florilor de câmp și nu suflă în fulgile păpădiilor…

Ray Bradbury avea temeri în privința dezvoltării civilizației informaționale și realizările ei tehnologice. Realmente, a prezis corect urmările, atunci când menționa că tehnologia informațională va scoate toată omenirea din brațele Spiritului… Din brațele Iubirii. Bradbury a scris despre acestea în prima lui carte ”451 de grade Fahrenheit”.

Despre cum va deveni societatea în viitor, sau – cum poate deveni. Romanul descrie societatea anti-utopică a viitorului, și de fapt, – societatea noastră adusă la  punctul absurdității. Bradbury a inventat un stat, unde este interzis în mod legal să citești și să păstrezi cărți. Pentru corectitudinea politică și liniștea comună, nivelul general al cerințelor spirituale și intelectuale în mod artifical tot scade și degradează. Însă, se mai găsesc rebeli și fugari, cei care protestează și migrează. Nu vă amintește nimic? Ciudată lume…

Adesea se arată șa știri, cum sectoare sau sate întregi se plâng pe sfârșitul lumii. Se taie curentul, cică dintr-un accident cu zile întregi nu au lumină, nici contact cu lumea extraterestră. Totul este mai simplu decât în filmele americane. Și atunci, oamenii telefonează și se plâng că nu pot privi o porțiune dintr-un show raTat la TV sau o ”gunoiste” pe o rețea de socializare.

Și nimănui nu i-a trecut prin cap, pur și simplu, să stea la o vorbă de suflet. La o luminare. Poate că ar fi auzit ceva interesant. Ceva, despre care nici nu ar fi auzit în vanitatea zilei sau după peretele calculatorului… Și doar este atât de romantic, să privești umbrele jucăușe ale luminărilor, neaua de pe geam înghețată în chipuri imaginare. Și chiar încercând să discuți cu unele persoane, în cazul meu recent în stațiunea codrilor, a reieșit că nu avem ce discuta decât despre băutură și sex. Nimic mai uman. Lumea se convinge că vrea ”dragoste”, nu ”bani” doar în vorbe deșarte. O prefecătorie moldovenească stricată de IT. A început să-mi displacă acea stațiune, dar și mai grav, nu mai am încredere în oameni. Și, numai eu? Nu știu, cum reușeau să trăiască oamenii înainte, în acea epocă, fără beneficii moderne ale civilizației. Probabil, și de aceea erau mai mulți copii în familii? )

Oamenii stau cu mobile la ureche zi și noapte, uitând de atenție și respect pentru cei de alături. Nu suportă pe cineva mai fericit și cu reușită. Sunt lipsiți de atitudine și sentimente firești, fără pauză… atrofiați sau zombați de Internet. Chiar și șefii mereu ascultă subordonații cu telefonul la ureche și ochii în calculator, astfel ”rezolvând” toate ”soluțiile” și problemele de serviciu pe viitor… Se uită la tine, dar nu te văd. Și guvernul se joacă cu viețile oamenilor fără frică de Dumnezeu…

Iar astăzi, sărbătorim Independența… Care Independență, – nu simt. M-o fi paralizat Internetul? Și serios, mi-e foarte trist. Poate e cazul să avem mai multe accidente de întrerupere de energie electrică, ca oamenii să se întoarcă unul la altul? Vezi, și s-a mai ieftini atunci!? Și vom găsi mai multe cuvinte pentru fiecare, și vom memoriza mai multe nume dragi, privind la stele și nori?..

Nu toate urmele se văd, și nu toate rănile se vindecă. Câteodată durerea cuiva rămâne ascunsă de toți…

Există dureri pentru care e puțin sa spui ”Iartă-mă”, dar – Domnul să ne judece!

❤  SV 

Anunțuri


4 comentarii

”Pompeea” de Dina Ciocanu. Îndemn la lectură.


Referitor la lectura cărţii ’’Pompeea’’. Aici e cazul când cartea este mai reuşită decât filmul, imaginile şi acţiunea imediat apar pe parcursul lecturii şi sunt foarte emotive. Aşa impresie mi-a lăsat romanul Dinei Ciocanu. Sunt prima care a citit manuscrisul. Aşteptam demult editarea cărţii, acum mă bucur nespus că e aproape de realizare. Povestea este foarte uşor de citit, te cucereşte imediat şi doreşti să afli ce se întâmplă mai departe… Oricum, tema romanului o reprezintă migraţia şi împletirea valorilor neamului peste hotarele Moldovei. Trăirea creştin-ortodoxă, tradiţia şi cultura română ca măreţie morală şi bastion al identităţii naţionale, oriunde ar exista sau chiar supravieţui în acest univers. Da, da, – eroina noastră a fost nevoită pe parcursul anilor să supravieţuiască, ajungând în mrejele misterelelor diavoleşti sau a misticului şi confruntărilor ei cu realitatea. Acţiunea se produce în Italia, unde au ajuns sute de mii de moldoveni, stabiliţi în continuare pentru toată viaţa. Dar dorul de casă persistă mult, – într-atât de tare, – e de plans, lume dragă! Accentul e acesta, cred… Mai cred că abilitatea de a realiza echilibrul spiritual în orice situaţie complicată este foarte greu de înţeles pentru persoanele care nu cunosc sau nu sunt familiarizaţi cu atitudinea filozofiei orientale de est. Nu toţi cititorii vor înţelege cartea, mai ales cei care au crescut cu sloganurile ’’Partidul a spus – Trebuie’’ etc. Omul preocupat de misterele fiinţei, autoarea propune imediat o conştienţizare de sine, o interogaţie care se referă la menirea sa pe lume. Acţiunile pompeice se fac mai ales în spaţiul inconştientului şi eroina, fiind cea ’’adormită’’, nu cea conştientă şi raţională de ceea ce se petrece. Dar, odată conformată cu realitatea, se luptă pentru drepturile de a fi fericită… Şi ajunge să fie fericită, şi, cel mai important, doreşte să fie toată lumea fericită alături sau departe de ea… Dar cu ce preţ! Vă asigur că toată povestea este de fapt reală! Nu e un vis, nu e fantezie scoasă din aer… Lumea interioară, în care Dina Ciocanu se mişcă uşor datorită fantasticului şi visului, este de fapt marcată de o linişte halucinantă a eroinei Pompeea, la capătul căreia în suflet se deschide un gol primejdios încremenit şi blocat de duşmanii pământeni. Actiunile reale din trecut şi prezent prevalează viitorul, pe care pare că ai frică să-l urmezi.

Fără speranţă omul nu poate trăi, nu merge mai departe. Calităţile umane, valorile moştenite este ceea ce ne călesc spiritul, ceea ce rămâne prin ereditate, de acceea, romanul ne îndeamnă să nu fim slabi! Niciodată! Și oriunde ne-am trezi în această lume a începuturilor orice fiinţă trebuie să se simtă protejată! În special, Femeia! Cea vulnerabilă şi care are nevoie de sprijinul unui umăr bărbătesc, inevitabil aşa va fi întotdeauna! Oricât de dur caracter are, bărbatul fizic e mult mai puternic. Şi mai puternică e Dragostea! Eh, ce ne mai plac astfel de romane, care trezesc spiritul şi dorinţa de a ne simţi mereu tineri. Aşa veţi simţi când veţi citi romanul. După ce… vă vor creşte aripi şi inspiraţia de a face lucruri măreţe. Eroina, ca şi autoarea (sau, invers) este mereu preocupată de o transformare, de o evoluţie a propriului sine. În lupta cu inumanitatea, ca în pântecul matern, controlată de dragostea pentru copil şi omul drag, și mai apropiată de un ciudat circuit nostalgic… Discriminarea de gen, corupţia, drogurile, prostituţia, diferenţa de educaţie între ţări îşi pune mereu accentul în relaţii interumane. Dragostea însă rămâne… Şi Doamne ajută să Fie! Felicitări, Dina, pentru carte! Din toată inima!

Svetlana Vizitiu, bloggeriţa şi cumetriţa.  ❤  

Dina Ciocanu:”Nu sunt de mulţi ani în Italia, ca număr, dar recunosc că sunt foarte grei. Numărul nu e proporţional cu greutatea. O străină printre străini. De vorbit despre cei plecaţi, se poate dintr-o parte, dar de simţit acei plecaţi, e posibil doar din interior, adică din singurătatea pe care o trăiesc. În Italia, am rămas mereu uimită şi pierdută în faţa antagonismelor. Poate această stare, în care le-am sesizat şi mi-am zis că ar trebui să le accept, pentru a supravieţui, dar, până la urmă, nedorind s-o fac, rămânând faţă în faţă cu frustrarea, cu dezamăgirea, cu trădarea, m-a şi făcut să ajung să-mi revărs nedumeririle în paginile POMPEEI, dar nu pur şi simplu, ci cu un scop: în mintea fiecăruia care se va regăsi în cartea aceasta, să se trezească dorinţa de a lupta, în orice circumstanţe, de a nu accepta umilinţa. Aceasta fac şi eu, de la un timp. Nici un om nu e în drept să încătuşeze un alt om. Iar dacă nu mai poţi lupta, nu plânge – întoarce-te acasă. Casa e acolo unde sunt cei dragi. Prima carte, FÂNTÂNI FĂRĂ CIUTURĂ, a ieşit din trăirile mele pe marginea evenimentelor istorice prin care a trecut Basarabia (descoperite în lecturi de-a lungul a câţiva ani); cartea POMPEEA s-a construit pe zilele şi nopţile în care unic interlocutor îmi eram doar eu. Am trăit eu şi am ascultat şi simţit trăirile celor din jurul meu, iar când rămâneam singură, puneam cap la cap acele emoţii şi cream o Italie din umbră, pe care mulţi n-o cunosc. Această ţară poate avea orice alt nume, pentru că, în fond, orice alt loc de dincolo de Moldova mea e străinătate. Romanul POMPEEA e despre urât şi despre frumos, despre acceptare şi despre luptă. Despre bunătatea umană, care poate salva vieţi omeneşti. Despre dragoste, că e o forţă. E şi despre Italia ceea frumoasă, care mereu te tentează, cu tainele ei, cu istoriile ei.”

La 26 septembrie, 14.00, Clubul ”Impresii din viata si carti” învită protagonista Dina Ciocanu la o discuție cu voi, dragi cititori! Se va vorbi despre personalitatea Dinei, și desigur, despre creațiile ei literare recent apărute! Moderatorul ședinței a promis să fie scriitorul Dumitru Crudu. Vivat! (S.V)


8 comentarii

Veronica Pârlea-Conovali la Clubul Impresii din viaţă şi cărţi: Lăcrimează-n dor amurgul.


Se zice, Doamne, de când lumea: Nu arunca cuvinte-n vânt, Mai bine ţine-le în tine, Se vor întoarce în pământ‘ – (Veronica Pirlea-Conovali )

Tuturor ne plac poveștile, uneori cu atât mai mult cu cât sunt și adevărate, din viaţa reală. Interesul crește în funcție de talentul povestitorului, așa că publicul învitat se alege cu impresii din cele mai variate etape de viaţă ai eroilor promovaţi la clubul nostru.  Verbal, s-au strâns aproape toate biografiile, autobiografiile, memoriile și jurnalele pe care le au toţi protagoniştii. Avem povești despre scriitori, pedagogi, medici, jurişti, politicieni, interpreţi, actori, sportivi, designeri, antropologi, studenţi, părinți, copii și toate aventurile mai mult sau mai puțin dramatice pe care aceștia au decis să le împărtășească cu noi.  Sunt doar câteva indicii despre festinul pregătit la capitolul Impresii din viaţă şi cărţi. Şi astăzi, am fost onoraţi cu următorul protagonist: Momentele de proză, muzica si poezie, s-au prelungit până târziu, în compania folclorului şi a poemelor creatorilor talentaţi… A fost un adevarat regal de poezie, de cultura, de spirit, remarcat şi prin moderatori de excepţie- jurnalista Diana Zlatan-Ciugureanu şi istoricul Ion Negrei.  Oaspeţii de onoare, compozitorul Vadim Popov, profesoara de istorie Parascovia Stavila, scriitorii Galina Furdui, Marcela Mardare, Ecaterina Negară, Victor Ladaniuc, Iulian Caranfil, compozitoarea Olga Trudov etc. Vocile frumoase ale solistelor Viorica Moraru de la ”Folclor” şi folchista Margareta Sârbu ne-a cucerit inimile. Au venit şi mulţi alţi protagonişti şi membri care susţin permanent Clubul ”Impresii din viata si carti”. Spaţiul larg şi frumos al Sediului Central al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu” ne oferă reflectarea cât mai transparentă şi luminoasă a activităţilor culturale

Albumul de la evenimentul de azi îl puteţi viziona aici: Veronica Parlea-Conovali – protagonista Clubului Impresii din Viata si Carti

Veronica Pirlea-Conovali –  A 81a protagonista a Clubului ”Impresii din viata si carti”, – scriitoare, jurnalistă, profesoară, textier, autor a 11 carti editate, membru al Uniunii Jurnaliştilor din România, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din RMoldova. S-a născut în Soroca, s. Vărăncău, în familia Anei şi a lui Vasile Pîrlii. ”Am avut o copilărie fericită. Am trăit cu străbunica Efimia Bunescu Furdui. Nu ştia carte (aşa erau timpurile), dar era o mare povestitoare. Prin vorba-i înţeleaptă vedeam tinereţea ei, nunţile şi horele din sat. Deşi, demult a plecat în lumea celor drepţi, harul înţelepciunii ei şi astăzi mă ghidează prin viaţă”.  Cu inima şi sufletul Veronica Pirlea-Conovali este la baştina natală unde revine de câte ori îî permite timpul: ”Mă întorc din nou la satul drag, /Când soarele răsare şi apune, /Mă întorc la rădăcini, ca să învăţ /Înţelepciunea sfatului a spune, /Prin iarba mătăsoasă cale încet /La timpul cel de azi, ca un copil, /Şi caut Domnului să mă închin…’‘ 

O fiică destoinica a neamului nostru românesc – scriitor, profesor, mamă, bunică, un prieten adevărat și pur și simplu Om cu literă mare.” – Eugenia Conoval

Filmele şedinţei de astăzi, vă propunem să le vizionaţi mai jos:

Despre protagonistă vorbeşte Lumea:

”Eşti cea mai bună fiinţă din viaţa mea. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică… susţinută… bunăcuviintă. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii.” – Galina Popa-Mirza

Dunia PalangeanuINFO-CULTURAL :”Prietena mea de peste Prut, poeta VERONICA PARLEA CONOVALI mi-a transmis doua publicatii, care apar la Chisinau, in care publica si domnia sa, articole referitoare la donatiile de carte pe care Cenaclul literar LUCEAFARUL din Giurgiu le face de doi ani, pentru scoli si institutii de cultura din Republica Moldova, in cadrul Universitatii populare de vara de la Valenii de Munte, unde ne revedem cu mult drag. Mai sunt inserate si medalioane literare de autor pentru o mai buna cunoastere a vietii literare din cele doua orase: Giurgiu si Chisinau.(24 noiembrie, 2013)

”Ca activist public, mereu o poţi vedea la Forurile românilor de pretutindeni. E un publicist şi scriitor mereu cu condeiul în mâină, descoperind şi evocând destine (în special, de pedagogi, fie din Basarabia, fie din România…) Nu doar ca istoric, în primul rând, ca scriitor străbate republica în lung şi în lat, la diverse întâlniri cu cititorii, alături de confraţii de condei. E cel mai fidel şi devotat cronicar al sfatului natal Vărăncău (Soroca).” – Echipa redacţională ”Făclia”

Ultima izbândă pe plan profesional a dnei Veronica Pirlea-Conovali este volumul ”Destăinuri de pe lumea cealaltă”, învrednicit la salonul Internaţional de Carte din 2013 de o importantă distinţie. Autoarea a înmănuncheat în această carte mărturiile unro familii din Basarabia care au trecut prin calvarul deportărilor, înşirând pe hârtie, un remarcabil talent de povestitor amintirile dureroase ale oamenilor, care şi-au pierdut apropiaţii în gulagurile siberiene” (”Făclia”, noiembrie, 2013)

Lăcrimează-n dor amurgul…, un titlu ce înglobează durerea, sentimentul dragostei față de patrie, de neam, de oameni dragi, de gânduri nocturne, enigme… un titlu ce-l poartă și poezia scrisă în memoria ginerelui Dragoș…”; ”o adevărată Binecuvântare pentru cei ce simt românește, pentru cei ce iubesc românește, pentru cei ce gândesc românește…” – Adrian Beldimancompozitor, muzicolog.

Victor Ladaniuc:”Lumea din jurul ei, povestită în vers, e înfăţişată ca o lume interpretată, luată aşa cum este ea, dar exprimată plastic, ilustrând o concepţie anume despre creaţie, adevăr, viziune, lecturare, sens, limbaj… O fire cu o simţire sensibilă care se află ”statornic în primele rânduri ale coloanelor patriotice şi ale liricii feminine de toate rangurile”.

Dumitru SÂRGHIE:Oameni buni, dacă vi se face dor de neamul românesc și simțiți cum vă gâlgâie în piept amărăciunea înstrăinării, după ce recitiți Doina lui Eminescu, rogu-vă luați în mână cartea poetei Veronica Pârlea-Conovali și veți vărsa și dvs. câteva lacrimi, precum această salcie plângătoare, care freamătă românește între Prut și Nistru…”

Surse şi date biografice:

https://www.facebook.com/events/113654249268328/ evenimentul Clubului IVC

https://www.facebook.com/clubelitaimpresiisicarti/photos/gm.113654265934993/2310939545798523/


5 comentarii

Acum nimeni nu-l consideră nebun… Viaţă dupa moarte.


A supraviețuit morții sale clinice. I-a privit morții direct în ochi, și cu toate că niciodată n-a crezut în ea, acum este ferm convins că există viață și după moarte. Greu de crezut, desigur, dar povestea lui despre viața în lumea de apoi, cu atât mai mult devine convingătoare pentru că naratorul este neurochirurg cercetător vestit și… care nu merge la biserică… Mii de supraviețuitori, mii de oameni sunt care s-au confruntat cu moartea clinică și povesteau despre ”lumina din capătul tunelului”, dar cei de știință insistă că este vorba de halucinații. Sincer vorbind, să găsești un om de știință care crede în viață de după moarte, nu e atât de simplu. Dar unul dintre cei mai recunoscuți și experimentați în domeniul neirochirurgiei din SUA, Dr. Aleksander Eben a devenit și unul dintre cei care crede că experiența lui a fost ceva mai mult decât o halucinație.

Recent, creierul lui a fost atacat de o boală rară. O parte a creierului care controlează emoțiile și gândirea, adică ceea ce ne face umani, – a stopat la el, blocaj complet. Șapte zile a fost în comă. Atunci când medicii au decis déjà să oprească tratamentul, și rudele lui au dat acordul pentru eutanasie, Aleksander Eben brusc a deschis ochii. A revenit la viață… Recuperarea lui a fost un fenomen medical. Dar miracolul real al povestii lui se regasește în cu totul alt context. În acel moment, cât timp corpul lui se afla în stare de comă, omul a plecat dincolo de această lume și parcă se întâlnise cu o ființă angelică, care i-a dezvăluit domeniul de aplicare al existenței super-fizice. El susține că s-a întâlnit și a atins sursa  ”Universului însuși”…eu-mica-bagam-capul-plapuma

Nu este fantezie. Înainte, el nu credea în Dumnezeu, nici în lumea de apoi, nici în existența sufletului.  Astăzi, celebrul medic pentru evoluția lui profesională consideră că adevărată sănătate poate fi dobândită doar atunci când înțelegi că Dumnezeu și sufletul sunt o realitate, iar moartea – nu este capătul călătoriei noastre, ci doar un punct de trecere al existenței noastre în altul. Nu ar fi oferit nimeni atenție acestei povești, doar că s-a întâmplat într-adevăr cu o persoană atee, absolut indiferentă credinței. Istoria a devenit revoluționară, deoarece nici un cercetător științific, fie și o persoană cu credință nu poate ignora experiența lui sau faptul revenirii lui din comă la viață… La urma urmei, mulți dintre pacienții lui, de asemenea, cândva au revenit la viață din comă. Unii dintre ei susțineau aceleași povești cu ”soarele din tunel”, dar atunci neirochirurgul cunoscut le considera, pur și simplu, halucinații… Acum Eden le poveștește studenților lui despre ceea ce a pătimit, și nimeni nu-l consideră nebun… Din cartea lui A. Eben ”Proof of Heaven: A Neurosurgeon’s Journey into the Afterlife” aflăm că experiența de moarte clinică, de obicei, schimbă încredibil de mult omul, și dacă ați avut o boală gravă, fie un accident major, aceasta vă poate influența viața mult mai mult decât vă puteți imagina. Cartea a fost vânduta într-un număr de două milioane de exemplare la nivel mondial. Succesul volumului său a dus la scrierea unei noi cărţi: „The Map of Heaven: How Science, Religion, and Ordinary People Are Proving the Afterlife” / „Harta cerului: Cum știința, religia și oamenii obișnuiți dovedesc viața de apoi”. În acest nou volum, autorul face echipa cu înțelepții din trecut, cu oameni de știință moderni și cu oameni obișnuiți care au avut experienţe spirituale profunde pentru a arăta realitatea raiului și adevăratele noastre identități ca ființe spirituale. Vă recomand să citiți cele mai izbitoare momente din călătoria autorului în lumea de apoi…

”N-am invidiat niciodată pe cei care au crezut că Iisus, pur și simplu, a fost mai mult decât un om bun – o victimă a societății. I-am compătimit profund pe cei care credeau că undeva, acolo, există un Dumnezeu, care ne iubește cu adevărat. De fapt, eu am fost cel care i-a invidiat pentru sentimentul de siguranță, de apărare, – un simț care le oferea această credință oamenilor. Însă, eu ca om de știință, pur și simplu, am știut, dar n-am crezut.  Nu există o explicație științifică a faptului că în timp ce corpul meu era în comă, mintea și lumea mea interioară au fost în viață, bine-sănătoase, nu!  În același timp, cât neuronii din cortexul cerebral au fost învinși de bacterii, conștiința mea a plecat în alt Univers, mult mai mare, – o dimensiune, pe care nici nu mi-am putut imagina și pe care preferam să cred una ”ireală”. Ea există, și ceea ce am văzut și am cunoscut, literalmente mi-a deschis o lume nouă: O lume în care noi suntem mult mai mult decât un creier și un trup, pur și simplu, și unde moartea – nu e o atenuare a conștiinței, ci mai curând capul unei călătorii enorme și foarte pozitive… În Rai totul este intens şi unit, totul este Unul. Mă simţeam ca un fluture într-un roi cu milioane de alţi fluturi care zburau împreună. Auzeam imnuri, un cor cântând, iar ecoul vocilor mă învăluia, simţurile mele se amestecau, văzul şi auzul nu mai erau separate. Auzeam frumuseţea şi vedeam muzica. Iar muzica era doar manifestarea unei bucurii pure, pe care aceste fiinţe nu o mai puteau ţine în ele, bucuria trebuia exprimată.”

Cert, că acum el crede ferm în Dumnezeu!..


11 comentarii

Dina Ciocanu. ”Fântâni fără ciutură”


      Nu este o persoană foarte sociabilă, nu vorbeşte mult, dar atunci când dispune de timp liber, te ascultă ore în şir fără să te întrerupă. Destinul adesea îmi oferă cunoştinţe cu personalităţi interesante, a căror poveste de viaţă ulterior devine publică. Una dintre ele (mai apropiată de suflet) este prietena mea frumoasă şi modestă, Dina Ciocanu, cu care ne-am cunoscut la o maternitate din Chişinău, cu timpul ne-am legat şi mai strâns prietenia. Dina CiocanuAu trecut peste 22 de ani, lipsa de timp şi depărtarea cauzată de multiplele migraţii ale Dinei în căutare de sine, în munca depusă pentru a-şi ajuta financiar familia şi în scrierea celui de-al doilea roman care este gata de editare, – toate acestea nu s-au răsfrânt asupra relaţiei noastre, precum se întâmplă deseori cu alte persoane cu care ne întâlnim zi de zi… Am înţeles că anume de caracterul Dinei depinde comunicarea şi starea noastră de spirit, pentru că eu, într-adevăr, sunt o persoană foarte greu de tolerat în discuţii. O prietenă, cu anii departe  de tine, şi în acelaşi timp, mereu aproape la nevoie – în orice moment critic sau cel aniversar! Am învăţat multe lucruri de la ea despre dezvoltarea personală, întru modelarea Eu-lui propriu, – de fapt, a fost o etapă în viaţa mea, când am realizat că nu mai pot continua să fiu precum am fost şi contribuţia Dinei este enorm de mare (ea nici nu ştie despre acest lucru).
      S-a născut de Sf. Andrei,  pe 13 decembrie, în fine, anume în ajun mi-am dorit să scriu despre ea ceva şi să afle toată lumea. A scris un roman ‘’Fântâni fără ciutură’’, omenirea încă va cunoaşte progresul acestei cărţi în următorii ani ai secolului XXI. Munca Dinei Ciocanu asupra acestei lucrări îmbină starile de spirit decadente ale istoricului Iurie Colesnic, stilul subţire clasic al surorilor Bronte, realităţile dure ale deportărilor secolului XX şi ale timpului nostru prezent… Capitolele cărţii sunt pătrunse de emoţii, tonalitatea lor nu este dată să fie cunoscută tuturor. Dragostea şi recunoştinţa pentru soţul ei Mihai, pentru copiii Eugeniu şi Nicu şi nepoţelul micuţ… Pentru Pământul pe care s-a născut. Acei care au citit cartea Dinei (un alt roman va apare în curând), vor retrăi mult timp istoria scrisă de ea, genial şi atât de simplu şi apropiat nouă, redată prin confesiunile soţului şi familiei lui. Dina1.jpg
‘’Fântâni fără ciutură’’ Dina Ciocanu.  Valoarea istorică a acestui roman nu este pusă la îndoială! Acest monument, strâns legat de istoria unei perioade importante din a doua jumătate a veacului XX, – Basarabia, oamenii şi deportările, – toate se întrunesc în acest roman. Problema accentuată de autoare este mult mai vastă. Sunt scoase în relief lucruri intangibile, care sunt mult mai importante decât cele materiale. Sunt acelea care formează identitatea naţională! Însă aceste lucruri le poate realiza doar o persoană cultă şi educată, care are principii şi este capabilă să conştientizeze valoarea istoriei şi culturii noastre naţionale. Şi dacă omul e unul indiferent, ignorant, atunci nici nu are nevoie de explicaţii. Omul care ţine la Patria lui va înţelege. Cu părere de rău, majoritatea funcţionarilor, ajungând la poziţii înalte, nu realizează ce înseamnă o istorie veritabilă, ce înseamnă patrimoniul cultural şi cât de dificile sunt consecinţele pierderilor… Dificile de înţeles pentru demnitari, dar nu şi pentru noi, urmaşii:

…Acel cineva îi șopti lui Vlaicu să tacă – va vorbi el și îl va scoate degrabă de sub arest. Profesorul îi spuse obosit că nu are nevoie de dânsul. Privindu-i în ochi pe acei de-i hotărau soarta, se apără singur, povestindu-le despre niște amintiri de-ale tatălui său, despre beciurile prin care trecuse, începând de la Fântâna Albă. Câte fântâni de acelea fuseseră și, după atâtea decenii, câte vor mai fi fiind, dar nu cu apă cristalină, ci pline de lacrimi și de durere? Îi întrebă: câte? și aşteptă răspunsul. Se suciră nerăbdători în fotoliile înalte, priviră plictisiți.
Trei zile… cinci zile… fără apă și aer, jumătate de viață… viața întreagă… fără țară și identitate… Cam acestea fură verdictele.”

– Vă recomand cartea! Urmaşii noştri au tot dreptul să cunoască istoria şi tradiţiile naţionale din trecut, întru păstrarea acestor valori nepreţuite!

”FÂNTÂNI FĂRĂ CIUTURĂ este istoria mea și a ta, a noastră. Dina Ciocanu arată durerea unui neam și puterea acestuia. Totul în 352 de file de suflet și viață”.

La mulţi ani, dragă Dina, dragă prietenă! Ani Fericiţi şi mulţumiţi de viaţă şi de prieteni în continuare! Realizări furtunoase şi cât mai multe cărţi reuşite !..

”Fântâni fără ciutură este istoria unui neam, este povestea unei familii, care transmite din generație în generaţie dragostea față de neam, limbă și tradiție. Vă invităm să retrăiți alături de eroii cărții istoria noastră, a tuturor, a bunicilor noștri. Nea David, Vlaicu, Sofia, Alexandra sunt cei care își trăiesc viața, unii fiind deportați, alţii existând cu durul adevăr că au fost lipsiţi de dragostea de mamă, tată, bunic. Atunci, un sistem a distrus suflete, familii, totuși noi ne-am păstrat dragostea față de patrie. Astfel, Dina Ciocanu a transpus cu o deosebită măiestrie viața unui popor într-un singur roman, unul care îți atinge cele mai sensibile coarde ale sufletului.” (Eugeniu Caţaveică)

Alte surse:

http://stratoncristina.wixsite.com/dinaciocanu/bio

”Mă numesc Dina Ciocanu. Mă trag din nordul Moldovei, m-am născut în Rediul-Mare, Donduşeni, am copilărit în satul Ocolina, raionul Soroca. Prima mea specialitate a fost soră medicală de reanimare. Am lucrat 10 ani în secţia de reanimare a Spitalului Republican pentru copii. Între timp, am absolvit facultatea de litere a Universităţii de Stat din Moldova. Am lucrat 1 an la catedră, în calitate de laborantă. Predam şi ore de gramatică…”

https://www.facebook.com/fantanifaraciutura/

http://stratoncristina.wixsite.com/dinaciocanu


25 comentarii

”Cu satul în suflet prin mări și oceane”, autor Vasile Vizitiu


Vasile Vizitiu marinarPrima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș prin troiene de zăpadă. Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă cu urechi pe cap, strâns legată cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe după ce mă rostogoleam cu sania, mă ridica și mă scutura de omăt, apoi mă punea la loc, și ținând bine frânghiile legate mă ducea cu o viteză nebună în goana soarelui ce strălucea orbitor în albia omătului, și eu fericită țipam și râdeam de bucurie și de spaima vitezei mari. Încă nu puteam vorbi, probabil atunci părinții mei au aflat că nu aud, de vină fiind o simplă eroare a medicilor cu supradoze de antibiotice cu streptomițină, ceea ce m-a marcat pe viață, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții pe care le poate avea orice om normal… eu cu tataTata înțelegea, că doream o viteză cât mai rapidă, și mă făcea să zbor cu sania… Eram tare fericită… Atunci am realizat, că sunt un Om în Viață, că am Părinți, că sunt un Copil fericit cu Mamă și Tată pe care-i iubeam enorm: am simtit-o în acel moment cu sania, nu știu, de ce, dar e primul caz din copilărie cu tata pe care l-am memorizat… Ei bine, tata era mereu plecat de acasă. Venea, de obicei, la masă, era un om public, și avea șofer de serviciu care îl aducea obosit și înfometat. Era strict cu disciplina și planurile lui de lucru, dar la masă venea acasă pentru că bucate ca ale mamei mele Teodora nu le prepara nimeni. Mama lucra la policlinică raională și, zi de zi, venea la amiază la masă, mai degrabă că să-l hrănească pe tata. Avea mare grijă de el și de noi cei trei copii ai lor. Cred că mama este mereu talismanul tatei, pentru că au fost câteva cazuri de cumpănă, și totdeauna mama i-a salvat viața. Vasilii Vizitiu carteaDar despre toate acestea, vă recomand să citiți din cartea lui tata ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” – e foarte ușor de citit, și e scrisă conform dialectului personalizat Vasile Vizitiu. Eu însă-mi cunosc pe tata ca un om fain, fan al tradițiilor și obiceiurilor moldovenești, un cântăreț și îndrăgostit de muzică populară, a tot ce a însemnat pentru noi moldovenii, de-a lungul timpului, – este cel care recunoaște că Limba noastră este cea Română, iar Basarabia a fost dezlipită de România și aceste lucruri trebuie reparate! Cea mai recentă apariție de carte a tatălui este destinată familiei, dar spre surprinderea noastră aplaudată de câteva personalități care insistă să fie publică. ”A trecut tinerețea, dar odihnă nu mai avem…”, – spune tata. Atât de bine îl înțeleg, dar din păcate nu pot schimba nimic, oricât nu-mi doresc acest fapt. Tata este interesat de politică de – și după ’91, de corupția în țară, de jocurile ascunse publicului larg. Este foarte priceput în economie, managemenet organizatoric, a condus toată viața și s-a bucurat de respectul oamenilor, fără cei cu urzeli și invidie. Teodora si Vasile VizitiuUn om onest în mizeria societății contemporane, de pe urma căreia au avut de suferit mai mulți moldoveni, nu doar el. Sunt suficiente motive pentru a citi volumul de față. Este pentru oricine vrea să se piardă în țesăturile unei lumi de la țară cu un farmec aparte, de la începutul secolului XX până prezent, întinsă pe câteva generații de oameni, cu zeci și zeci de povestioare învăluite într-un realism magic care-ți amintește necontenit de Omul Vasile Vizitiu și moldovenii noștri. Paginile volumuli sunt împărțite în capitole scurt creative, plastice, iar rândurile te poartă de la muzica sufletului la nostalgie, de la filozofie la spiritualitate, de la religie și prin multe alte relatări pline cu tâlc. În plus, forma sub care sunt redate experiențele și poveștile autorului, proza scurtă, însoțită de multiple imagini, este cât se poate simplă și potrivită pentru un cititor înțelept. DSC_3410Nu este o lectură rapidă, cu toate că are un tipar larg, cu o narațiune populară, ea se deschide încet, încet, și se dezvăluie sub multiplele sale chipuri cititorului care are răbdare și este interesat de istorie, tradiții moldovenești, dar și de personalități simple fără aspirații de vedetism… Și mai mult, aducem sincere mulțumiri redactorilor Ion Borș, Dina Ciocanu, Alexandra Perez, Tipografia Centrală din Chișinău- celor care  au contribuit semnificativ și cu bunăștiință la această lucrare cu peste 200 de pagini. O lectură complexă și chiar necesară. Încercați, mai întâi, câteva fragmente din carte:

Cuptorul era larg, de încăpeam toți – tata, mama și noi, copiii. Ne încălzeam pe cuptor, așteptând când mama va scoate de pe jăraticul încins tăvile cu plăcintele cu varză, cu brânză și cu cartofi, învârtită dulce cu magiun și mac. Mama cocea pâine gustoasă, colaci și turtă dulce. Aluatul creștea foarte bine, de se ridica deasupra tăvilor. Pâinea scoasă din cuptor era rumenă și puhavă. Aburul ei amețitor ne îmbăta cu arome, rămânând în amintirea noastră pentru toată viața. Boarea copilăriei!”; ”Eu am venit pe lume după sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza, la 30 ianuarie 1936… Aceasta este casa părinților mei, Feodosia si Mihail VizitiuMihail și Feodosia, aici m-am născut eu, frații mei și surorile” – învăluit de amintiri tatăl meu relatează istoria vieții lui în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. ”Mămica mea este cea mai bună, cea mai blândă, cea mai frumoasă, este calmă, harnică și muncește mult. Chiar și la 94 de ani – ea se așeza pe pământ, lua sapa și prășea cartofii împrejurul ei, pe urmă trecea la altă bucată și continua lucrul. Ea nu putea să se odihnească…”

Se spune că moșia, pe care astăzi se află orașul Florești și satul Vărvăreuca, au aparținut boierului Florea. Pe soția boierului o chema Varvara. Boierul Florea a hotărât să construiască pe ambele maluri ale răutului două localități. Localitatea de pe malul stâng a fost numită, după numele său, Florești. Cea de pe malul drept au numit-o Vărvăreuca, în cinstea soției sale, Varvara. Locuitorii au venit din satele apropiate și s-au așezat cu traiul aici, în valea Răutului, fiind apărați de vânturi și viscole, având în preajmă apa râului”… Așa a apărut și orașul Mărculești (din altă legendă: după numele fiului Marcu) – din cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” de Vasile Vizitiu.DSC_3416

Tăiatul porcului constituia un ritual aparte, se efectua colectiv. Veneau în ajutor vecinii Fiodor Cebotaru, Afanasie Chircă și fratele lui tata, Nicolae Vizitiu. Ei răsturnau porcul pe spate, iar Fiodor Cebotaru, cu un cuțit lungăreț, nu prea lat, dar bine ascuțit, printr-o mișcare îndemânatică, înjunghia animalul direct în inimă. Eu mă ascundeam după casă, ca să nu văd acest ritual. Îmi era jale de porc. Dar curiozitatea mă readucea când se pregăteau paiele mirositoare pentru pârlirea lui. Priveam fascinat de la distanță cu câtă iscusință bărbații curățeau pielea înnegrită de foc, șoricul rămânând galben, ademenitor.Vasile Vizitiu gand Focul de paie înmuia șoricul și-i dădea un gust deosebit, îndescriptibil. Nouă, copilașilor, pe lângă șoric, ne revenea codița, urechile și bășica porcului, bine frecată în cenușă și umflată. Bășica era mingea copilăriei noastre. Apoi, după curățirea pielii de peri și spălarea pe toate părțile, treceau la desecarea animalului. Cel mai greu se curățeau picioarele și capul…”

și tot așa, Vasile Vizitiu, cu un limbaj specific oamenilor de la țară, povestește în continuare despre fiecare detaliu referitor la acest ritual, dar și despre alte obiceiuri, istorii haioase sau dramatice, care se petreceau în curțile satelor basarabene, fără să omită numele a zeci de gospodari sau prieteni de viață. În carte sunt zeci de imagini din secole trecute, care descoperă momente din viață redate cu o dragoste enormă de țară, de tradiții și obiceiuri moldovenești vechi, cu un spirit firesc copilăresc atât de apropiat sufletelor noastre că la unele amintiri de-ale autorului nu poți să nu te oprești  scăpând nostalgic o lacrimă de dor, în special, la istorisiri despre familii, război și deportări… (SV)SDC17801

Flăcăii satului umblau împreună pe la diferite șezători, câte doi-trei. Depindea de fată, dacă era întrebată. Băiatul, care aducea fata la joc, trebuia să aibă grijă de ea, ca să fie jucată. La horă veneau și părinții lor. De la aceste hore și șezători, tinerii se deprindeau unul cu altul, după care urma pețitul. Dacă părinții dădeau acordul, atunci vornicelul cel mare le dădea colaci părinților miresei și le turna câte un păhar cu vin. Aceasta era tradiția. Pe urmă, părinții se înțelegeau cum să facă nunta mai frumoasă. Erau nunți care țineau câte două-trei zile…”

Vizitiul. ”Numele meu de Vizitiu provine de la o profesie cunoscută pe timpuri drept ”conducător de cai la o trăsură boiereasca, de poștă sau de diligență într-o călătorie”… Tatălui meu i-au fost dragi dintotdeauna caii. Fiind prieten bun cu strungarul satului, Vasile Strungaru, tata l-a angajat să-i facă o căruță mai mare, mai lată, din lemn trainic și cu roți deosebite, frumos vopsite. Pentru acest lucru, el s-a răsplătit cu produse agricole. S-au înțeles omenește.” ”…Căruța noastră era unică în sat – plăcută la vedere, cu o capacitate de două tone. Și caii lui tata erau frumoși, puternici. Cu ei noi aram, boroneam, duceam cioclejii, fânul, paiele, roada de pe câmp. Tata încărca căruța cu sacii oamenilor din sat, umpluți cu grâu, popușoi, orz, ovăs, răsărită și secară și-i ducea la piețele din Florești, Mărculești, Zgurița și Căprești, unde se făceau iarmaroace de grăunțoase, de vite, de produse furajere și păsări…”strabunii Vizitiu

Părinții mei aveau patru desetine de pământ și au mai luat în parte încă două desetine de la ruda noastră de pe mamă, Vasile Doina. Se vorbea că Vasile Doina era cel mai bogat om din sat. Și pe urmă, a fost ridicat (deportat), împreună cu familia sa. Unul dintre copiii lui au fugit, salvându-se de surgiun. Totuși – mă întreb și astăzi – ce fel de culac a fost Vasile Doina? Eu l-am văzut cu ochii mei de copil cum lucra, alături de oamenii satului, de părtași. Se dezbrăca în izmene și cosea împreună cu sătenii. Dacă luau pământ în parte, el îi ajuta la strânsul roadelor, le treiera grâul, orzul, secară și totul împărțeau în jumătate. Chiriașilor, pe lângă partea lor, li se dădeau toate rămășițele și neghină. Sătenii erau nespus de mulțumiți…”Vasile Vizitiu, 80 de ani

”…În anul 1940, când s-a declanșat războiul, erau bombardate localitățile pe unde trecea calea ferată, pădurile înalte și locurile mai iluminate. În raion, a început persecutarea persoanelor de naționalitate evreiască. Oamenii din sate, văzând că pe evrei îi paște pericolul de moarte, îi ascundeau în locuri dosnice, mai departe de centru, de calea ferată. Casa tatei se găsea la o margine de sat să fo fost cinci kilometri de la oraș. Mulți evrei și-au găsit adăpost în beciurile noastre și la vecini. Beciurile erau mari, încăpeau în ele câte 25-30 de evrei…”

Fie ca urmașii mei să păstreze cu sfințenie amintirea celor care ne-au iubit și pe care i-am iubit nespus de mult” – Vasile Vizitiu, dinastia Vizitiuîn cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. O carte dedicată părinților Mihai și Feodosia, precum și bunicilor Vizitiu Macar și Anastasia, Rusu Ion și Paraschiva – stelele călăuze pentru toată viața noastră, exemplu de omenie și demnitate. ❤

alte surse>

https://fileviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/redactori