Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


9 comentarii

Natalia Mazilu-Miron:”În țară străină lucrezi doar și taci, în țară străină ești ca orfan”


Cu greu am găsit în albumul ei o imagine în care să zâmbească, experiența de viață a lăsat o amprentă amăruie pe chipul acestei doamne fine și plină de tristețe chiar dacă uneori surâde în inima ei. Zice că pasiunea vietii sale e să scrie. Din copilărie Natalia Mazilu-Miron poartă cu sine un pix și un caiet pentru a scrie orice gând inspirat. Îi place să facă surprize, nu conteaza cui. Să ridice buna dispoziție celor dragi. De multe ori face haz de necaz… și chiar îi reusește să zâmbească:”Nu știu dacă e bine sau nu, am in vedere, cu istorioara mea în public… Eu multumesc Domnului pentru viața pe care o am. Bună sau rea – este a mea! Am un suflet bogat, de aceea de multe ori îmi înșir gândurile în scris. Am fost întotdeauna sinceră: E bine sau rau, sunt -EU.” 

Colegele de scoală o vedeau la Teatrul de miniaturi… Nu a ajuns acolo, dar teatrul dur a fost chiar viața ei. ”În adolescență nu am fost frumoasă, de aceea nu-mi plăcea să pozez. După ce m-am căsătorit și am născut un fiu, mulți ani am fost atât de slabă fizic că îmi era groază să mă privesc în oglindă. Au trecut anii, si cu încetul s-a schimbat și starea mea sufletească luminându-mi înfățisarea”.

S-a căsătorit la 19 ani cu vecinul ei. Pare să fie din dragoste:”nu știu cât de mult l-am iubit, dar mi-a dezvaluit odată, că s-a însurat cu mine pentru că eram cumsecade și harnică foc… Avem un fecior – suflet din sufletul meu – Ghenadie, poartă la fel numele soțului, căci ambii sunt născuți în aceeași zi. Și amândoi mă sustin în toate… Iubesc!

Natalia s-a născut la 8 decembrie 1979 în satul Văratic, r-nul Rîșcani din parintii Vasile și Zinaida Miron, tărani de rănd, care au crescut 4 fete, dintre care Natalia este cea mai mare.

Și-a petrecut copilăria într-o căsuță mică de la marginea satului. Chiar alături curgea râul Ciuhur înconjurat de o pădure, imasuri, stânci, dealuri și văi… A trăit și a copilărit în Valea-Adancă. ”Se consideră că în mahalaua noastră trăiesc cei mai nevoiasi oameni din sat, fiind cu mulți copii, fără loc de muncă, fără profesii, fără carte, fără un statut în societate… Nu aveam măcar un drum normal, în special e greu pe timpul ploios, abia reușeam să ieșim din glodul ce venea până la genunchi… Ne ducea mămica în spate până la un drum asfaltat.

Mama avut mult de suferit în viață, că încă în fragedă ei copilarie a fost dată de propria sa mamă spre adopție… Nu ia fost usor nici mai târziu, dar după ce am apărut noi (fiicele) pe lume, ne-a oferit cea mai mare dragoste care există pe acest pământ…” Acum mama Zinaida Miron recunoaște:”Scumpele mamei, voi, fetele mele, sunteți sensul vieții mele, fără voi, eu cred că nu aș exista. Nu v-am dat averi, că nu luam avut. Dar eu vă iubesc mai mult ca viața. Țineți minte, eu vă susțin întotdeauna, și va iubesc la nesfârșit!”

Natalia a dus lipsă de multe, dar iubirea cu care a fost înconjurată în familia lor a acoperit toate lipsurile. ”Întotdeauna am fost împreună că erau ”Toti pentru unul și unul pentru toți”!” Natalia a fost o fire mai timidă. Adesea se ascundea printre stâncile din vecinătate cu un caiet în care înșira gândurile… Cu toate ca era deja matură, adora să citească poveștile în care întotdeauna BINELE învinge RĂUL. Povestea ei preferată rămâne ”Cenușăreasa”. Ea și visa ca într-o bună zi să se producă acea vrajă ca-n poveste…

Și adolescența a urmat să fie una grea în sensul că după nouă clase Natalia nu a avut posibilitatea să meargă la studii, cu toate că își dorea foarte mult să le continue, ca apoi să devină profesoară de limbă și literatură română.

Drama sau problema sătenilor moldoveni: e să recunoască că îndură foame și în prezent. Natalia spune că nici de mâncare, și nici bani de studii nu erau. Doar bunicii ei Olga și Ion Miron i-au ajutat nespus de mult. Își amintește cum bunica care o iubea mult, ia spus că a adunat o sumă de bani pentru ca ea să continue studiile. Din păcate, banii rezervați pentru studii au fost redirecționați pentru alte nevoi: casa în care Natalia a copilărit 17 ani lor s-a dărâmat între timp, și:”Nu am putut fi egoistă, căci mai întâi de toate m-am gandit la viitorul familiei mele: Unde vom locui?” Astfel, s-a spulberat visul de a deveni pedagog, dar în schimb, au procurat o casă în sat.

Copilăria a finișat atunci… În acest timp, fostii colegi au absolvit 11 clase și în școala avea loc balul de absolvire, la care au invitat-o și pe ea. Nu avea nicio rochie măcar. O rudă de la oraș ia adus una strălucitoare, cu buline, și ea își zicea că ceva mai frumos n-a văzut, că… e un vis din basme. La bal a rămas neplăcut surprinsă: toate fetele aveau rochii albe, și doar ea era în una neagră. Exact ca în ”Rățușca cea urâtă”, spune ea. Apoi mereu visa să apară și la ea o rochie alba, spera să fie una chiar la nunta ei, și nici atunci nu a fost să fie. Din lipsa resurselor financiare, s-a cununat la fel într-o rochie întunecată și ”acea împrumutată”. ”Eeeii, dar totuși dorința mea s-a împlinit atunci când mi-am permis să-mi cumpăr o rochie albă la balul de absolvire al feciorului meu! Așa că visele se mai împlinesc”.

Anii au trecut, și parcă o data cu ei a dispărut și sărăcia. Dar cu ce preț! Pentru ași câștiga dreptul la existență și a nu muri de foame în Moldova, a fost nevoită să plece să lucreze ”la negru” în Europa. Astfel, ”am călătorit peste hotare”, spune ea. – ”Am muncit la negru în construcții, chiar ultimii ani am lucrat și la salubritate, pe străzile din Sankt-Petersburg.”

În continuare se visează pe băncile școlare, cu regretul cela că nu are nicio facultate, și nicio o meserie cu care s-ar mândri. Recunoaște totuși că există și o parte pozitivă a destinului său:”Multumesc Domnului pentru traiul care l-am avut. Au fost niste lecții de viață foarte importante. Din fiecare am învățat câte ceva, și ele mi-au prins bine pe parcursul anilor” Luptă pentru consătenii ei, și pentru ca copilul ei să fie fericit! A scris și versuri pentru el: „Am pe lume o comoară./Am numai un singur dor./Sunt femee, sunt o mamă-/Care are un FECIOR!/L-am adus cândva pe lume/Si m-am bucurat enorm./I-am ales cu drag un nume/Si de-atunci mereu mă rog:/-Doamne,eu mă rog la tine,/Ai grijă de fiul meu!/Apără-l te rog de rele,/Apără-l te rog de greu!/Fiul orice nu ar face,/Il iubesc nespus de mult./L-aș ridica sus în brațe-/Dar baiatul,mi-a crescut!/Nu am alta bogatie,/Decit una-fiul drag!/Si-atunci cind voi fi carunta,/Tot o să-l aștept în prag./Căci EL-e rostul vieții mele!/EL-e alinarea mea!/E bărbatul vieții mele-/La care-am visat cândva!/Sunt o MAMĂ care-/Are doar un singur pui !/O altă ființă mai scumpă-/Pentru mama… NU-I!``/ Autor: Natasa Mazilu-Miron

Cei mai buni prieteni – sunt Mama și surorile ei! ”Dar mai am niste prietene deosebite – Florile! Lor le pot spune ceea ce uneori nu aș îndrazni să spun nimănui.” Adoră florile, cu ele vorbește, la ele se plânge. Sunt ca și ființe vii, li se destăinuie, se emoționează, îi indică inima și sufletul, după ce scrie versurile despre ceea ce vede zi cu zi. Și dintotdeauna merge prin viață cu acuratețe tinând cont respectul, sinceritatea și omenia.

Visează să străbată Moldova în lung și lat:”că nu exista un loc mai frumos pe lume decât Tara mea! Așa consideră sufletul meu!” Satul natal, satul Văratic, r-nul Rîșcani – e casa ei și leagănul de dor al copilariei. Niciodată nu va pleca de aici, oricât de greu îi vine… ”Căci e o parte din inima mea. Aici mă cunoaste fiecare om de la mic la mare. Mi-i drag să stau la sfat cu sătenii mei – copii, adulți sau bătrânii. Bună e ideea cu promovarea destinațiilor turistice din țara noastră, poate că în așa mod ne vom promova satele, care din păcate, cu zi ce trece rămân fără locuitori. Mare păcat! Fiecare sătuc are frumusețea lui aparte, indiferent în ce colțișor te afli…” Poezia ei ”Viata de migrant”: /E toamna tirzie afara si in suflet/N-a mai ramas nici urma de zimbet./Merg brat la brat cu a mea tristete-/Pe drumul lung,a-l strainatatii./Ma inconjoara doar lume straina./Poate gresesc,dar imi pare haina./Nici nu iti vorbesc,nici nu te saluta,/Privirea le e rece,aspra si crunta./Clar se presimte un dispret masiv,/Pentru oameni, ca mine-veni-ti la cistig./Dar asa e viata si nu ai ce sa faci./In tara straina -lucrezi doar si taci./Nu ai nici un drept-esti ca orfan,/Cu lacrimi in ochi,ades faci un ban./E toamna si ploua in suflet si afara./Iar gindul ma duce spre casa mea iara./La oamenii simpli,la ai mei/moldoveni./Caci total fericiti-DOAR ACASA SUNTEM!/Si chiar daca in tara e haos mereu,/Si daca taranul munceste din greu,/Si chiar daca ducem un trai mai sarac…/Alaturi de cei dragi -ESTI CEL MAI BOGAT! (Natasa Mazilu-Miron)

A avut o colaborare frumoasă cu scriitorul Dumitru Mircea. Acum lucrează la a doua ei carte. Speră ca la toamnă să reușească să o lanseze la fel cu ajutorul Domnului Mircea. O carte cu poezii populare de suflet.”Cartea mea de poezii, cu îndemnul de a fi oameni de omenie, – e despre iubirea față de plaiul nostru, despre boala migrației, despre bătrânețile grele pe care le îndură unii moldoveni. În această carte se poate regăsi majoritatea dintre noi…” Ideea cărții a apărut anul trecut după ce Natalia a debutat cu câteva versuri în revista literară ”Roua Stelară”. Au susținut-o consătenii și chiar unele persoane necunoscute, din rețele de socializare. ”M-a încurajat și nașul ei Andrei Miron, fost militar în Afganistan: ”Trebuie de lăsat ceva în urmă, că mâine, poimâine nu vom fi, dar trebuie să rămână o amintire frumoasă” – așa mi-a zis. Căci și el, din propria initiativă și cu banii lui din bugetul familiei a înălțat în satul nostru un monument în cinstea eroilor căzuți în războiul din Afganistan. Astfel că fiecare dintre noi are menirea să lase ceva urmașilor noștri.”

Cântătoarele din maracini’’-de Colleen McCullough rămâne una dintre cărțile ei preferate…

Mai are o dorință să lase ceva frumos în urma ei. ”Moldova – cuibul meu de dor” – primul ei volum de carte l-a scris cu mare drag de țară. Indiferent de poziția lui în societate, fiecare om poate face lucruri frumoase pe acest pământ…

Despre Natalia scriu admiratorii:

Maria Covali:Bravo, Natalia. Multe mame se vor regăsi în poezia ta, precum și mulți fii. Dorul mamelor, e un frământ, asemeni frunzelor codrului… Îți doresc și mai departe inspirație, cu aceleași semințe pline de sens… De la suflet la suflet. Știi să hrănești trăirile cetățenilor cu cuvinte alese, așezate în rânduri ca pomii în livadă, încărcați de roadă.

Dumitru Obrintetchi:”Să trăești mult înainte și să ne”răscolește-i sufletele zbârcite” a fiecărui dintre Noi! Mulțumesc pentru Adevărul „așternut”!”

Anastasia Balmuş:”Bravo, Nătălița! Ai pătruns in adâncul sufletului unui om bătrân. Ești o fire sensibilă și bună. Nu cred, că ai fost vre-o dată bătrână, de le simți pe toate?!”

Anastasia Balmuş:”Până la lacrimi… Bravo! Mai expresiv de descris starea de lucruri în Moldova nici nu se poate… Așa e! Trist de tot…”

Antonina Salari Calancea:”Ca intodeauna, rindurile scrise de tine ma fac sa-mi vibreze toate coardele sufletului meu chinuit de dor de plaiul natal, de satului iubit, de casa parintesca si de toti cei dragi. Complimente si succese in creatie si in viată”

   Eu spun că Natalia are o meserie de invidiat prin harul și talentul ei Este Om de Omenie și o Poetă de suflet! Ce trebuie mai mult? Să fie fericită! (Svetlana Vizitiu) ❤

Reclame


9 comentarii

Anca Creţu: Aminteşte-ţi cum este sărăcia!


Anca Crețu știe cum este să trăiești într-o cocioabă, roasă de șobolani. Cum miroase și pute sărăcia… Știe cum e să te plouă în casă, dar și cum înfloresc lalelele în curtea casei… A prins gustul de dulce-amar al iubirii, și totuși păstrează speranța… Ca să înțelegeți bine prin câte a trecut Anca: am realizat brusc şi eu că de fapt, toate acestea suferinţe au călit-o și i-au dezvoltat caracterul dur. Are mult curaj, e o luptătoare și insistă ferm pentru dreptate omenească și… a punctului ei de vedere. Este perseverentă! Nu vorbește niciodată pe șleau, doar ceea ce simte și gandește. 

Mama i-a dezvăluit că s-a născut din dragoste, și Anca simte adevărul acestui sentiment cu fiecare tremor al firii sale. E tânără, frumoasă, cu încredere deplină într-o altă șansă, de ce nu?

Anii au trecut și deja într-o altă casă construită de părinții ei: atunci Ancăi i se părea că este prea micuţă pentru acest spațiu imens. Părinții ei erau atât de săraci, că curgea apa prin saraiul în care ei locuiau. Mama prepara nopțile cu lanterna, – aceste amintiri o fac foarte mâhnită. Cât de demult a fost? Are numai 26 de ani, dar se simte o domniță cu experiența unei persoane în etate. Greu de spus, că ar fi astfel mai tot timpul. Energia zvâcnește din ea cât rezistența a zeci de oameni. Este omul care face cât un manager de talie înaltă și ”îi bagă pe toți în sperieți” cu puterea energie sale, mda, atunci şi echipa lor chiar face o treabă bună!

Adolescența ia fost la fel de nefericită cât sărăcia. Aici deja problemele cu colegii care erau ”bine-merci” și ea – Nu. A depășit această etapă cu lacrimi, iar despre discriminare și bocetele sale ne va povesti altă dată. Fapt că aceste probleme au făcut-o să schimbe liceul pe unul bun la oraș (Plecăciune lui Dmn Valentin Berezovschi, director LTPA ”M.Berezovschi”). Îi este recunoscătoare pentru că a dezvoltat în ea atitudine, responsabilitate, disciplina și bunul-simț! A dat BAC-ul! Nu s-a mulțumit cu notele 8,8,9,10. Le-a contestat! Și a primit 8,9,9,10! Era fericită? NU, era chiar foarte fericită! Pentru că și aici era discriminată de unii colegi, cică era din satul unde nu se face carte… Copiii sunt răi uneori, așa o vărstă când spun tot ce gandesc fără să înțeleagă câtă durere produc…

Acum consideră că a ajuns la o vârstă onorabilă de 26 de ani, are doi copii: unul sub tutelă pentru că părinții sunt plecați peste hotare (16 ani) și altul de 4 ani și jumătate (”îmi suge răbdarea mai ceva ca un vampir”).

Tatăl ia povestit odată o istorie interesantă despre neamul CREȚU, dar ea… ia demonstrat contrariul. Chiar așa spune, că viața a trăsnit-o mult de jos-sus, foarte mult a avut de suferit. În prezent, este divorțată, însă copilul are și mamă, și tată.

E greu atunci când piciul tău rămâne fără tată, greu de raționalizat acest fapt. O știe doar cel care a trecut prin asta. Copiii mereu au nevoie de un umăr, iar tatăl ei ia fost mereu alături…

Copiii au nevoie de dragoste necondiționată, spune Anca. De ce a divorțat? Începutul sfârșitului a fost atunci când ea făcea practica la facultate, și fostul soț ia dat viața pe peste cap. Din gelozie, și cu frământări din trecutul lui, cu aventuri și alte chestii care iau dus la rămas bun unul de la altul. Nu-i nimic, Anca are 26 de ani și toată viața e încă înainte. Lucrează acolo ”unde s-a dorit” (fără explicații), are doi copii minunați și deștepți…

Abia începe viața!

P.S. ”Nu judecați cum se îmbracă oamenii atunci când știi cum e sărăcia, – adu-ți aminte!”- spune Anca Crețu 

PS. Îmi place să împărtășesc cu voi ceea ce face bine oamenilor și deschid pentru voi, prieteni, o nouă trușă de Impresii de viață cu oameni de valoare, cu rețete de viață și sfaturi utile, și cu o experiență de viață cât zeci de persoane. Apreciați și deschideți-vă inimile voastre! Un remediu pentru voi de suflet! Vivat! (SV)


6 comentarii

M-a făcut fiul să ies din casă


Cât de minunat este să fii în viaţă, în înţelegere cu oamenii dragi ţie… Niciodată nu mi-aş fi făcut griji pentru mine sau vârsta mea, dacă ştiam că voi fi în continuare iubită, la fel şi eu pe cineva. Trecutul învaţă să apreciem prezentul, şi n-aş dori să-l stric cu grjile pentru viitor, dar acest gând vine odată cu anii, precum şi înţelepciunea odată cu experienţa… Noroc de tinerii care ascultă şi învaţă de la părinţi. Și e mai mare norocul atunci când lucrurile iau o întorsătură precum în povestea de mai jos… – Trăieşte fiecare zi şi bucură-te de ea! 

Este istoria unei familiei cu nevoi speciale, precum se cuvine de spus corect. Mama îşi educă singură copilul, este demult divorţată, fiul atunci nu avea nici trei ani. Ea are o dizabiltate fizică, neobservată de un ochi neatent. Fiul are 15 ani, mama – 36, lucrează redactor la Casa Presei. În ultimul timp, viaţa ei s-a transformat într-un iad. Dacă până în clasa a şaptea fiul învăţa bine, acum au apărut note de patru-cinci. Mai rău, ea dorea numai un lucru: ca Ilie să termine nouă clase, să obţină măcar o meserie! Invitaţii constante la şcoală, cu discuţii în care profesoara îi reproşa direct şi fără ceremonii, în prezenţa colegilor, care nici ei nu scăpau ocazia de a-i relata faptele urâte ale fiului, încă şi despre rezultatele slabe în studii. Deprimată, iritată, ea mergea acasă simţindu-se complet lipsită de putere pentru a putea schimba ceva. Acuzaţiile şi notaţiile ei, fiul supărat le asculta în tăcere. Temele pentru acasă, în continuare nu le învăţa, şi nici prin casă nu ajuta deloc. Iată şi astăzi ea a venit acasă, iar în odaie din nou – o dezordine totală. În dimineaţa când pleca la muncă, i-a ordonat cu stricteţe să cureţe prin odaie după ce va veni de la şcoală…

Punând ţigaia pe aragaz, mama obosită şi fără dorinţă a început să strângă prin casă. Ştergând praful, brusc a observat că lipseşte vaza de cristal, dăruită cândva de o amică la ziua ei de naştere. Ea a înţepenit de spaimă: este un lucru de valoare, nu are aşa bani pentru a procura alta. Nu cumva fiul ei a scos-o din casă şi a vândut-o? Gânduri îngrozitoare una după alta mişunau în capul ei. Nu demult l-a văzut cu nişte băieţi dubioşi. La întrebarea ei, cine sunt, fiul a mormăit ceva neclar, iar pe faţa lui se citea:”Nu e treaba ta!”

”Sunt dependenţi de droguri!” – i-a tăiat-o creierul. O, Doamne fereşte! Iată cine l-au făcut să vândă vaza! El singur nu putea s-o facă! El nu este aşa! Dacă şi el fumează iarbă? Sau, mai rău?.. Mama s-a repezit să coboare pe scări. În curte era deja întuneric, pe stradă se observau rarii trecători grăbiţi acasă. Încet, ea a revenit acasă. ”Sunt singură de vină” – şi-a spus în gând. Singură! În toate. El demult nu se simte bine acasă, cu toate strigătele şi învăţămintele ei. Chiar şi dimineaţa îl trezeşte ţipând. Şi – cu serile! Toată seara strigă la el!

– Fiule, scumpul meu, ei şi cu ce mamă nefericită te-ai pricopsit tu! – A plâns mult timp. Apoi, a prins să cureţe cu grijă prin casă, pur şi simplu, să stea aşa mâhnită – nu mai avea putere…

Ştergând frigiderul, a dat peste o revistă. A tras-o… S-a auzit un sunet sfâşietor de sticlă spartă. Acum a văzut că erau fragmentele vezei recent dispărute.

’’A spart-o… A spart-o! – brusc şi-a dat seama ea şi a izbucnit din nou în plâns. De data asta de bucurie. Deci, vaza a fost spartă întâmplător, şi nu a dus-o nicăieri, – a ascuns-o. Şi iată acum, Prostuţul nu vine acasă, i-e frică! De odată a îngheţat, – nu, nu era el prost. Mama şi-a imaginat cum ar fi să vadă ea vaza spartă cu furia ei interminabilă… A oftat cu greu şi a pornit să prepare cina. A pus-o pe masă, a întins şerveţelele, a aşezat farfuriile.

Fiul a venit la miezul nopţii. A întrat şi s-a oprit în tăcere la uşă. Mama se repezi spre el. ’’Ilicuţă meu, dar unde ai stat aşa de mult? Te-am aşteptat şi m-am epuizat de griji şi frică pentru tine. Ai îngheţat? I-a luat mâinile reci, i le-a încălzit în ale sale, i-a sărutat obrazul – şi a spus ’’Du-te, spală mâinile. Am pregătit mâncarea ta preferată’’. Neînţelegând nimic, fiul a mers să spele mâinile. Apoi, a pornit spre bucătărie, dar ea a spus:’’Am pus masa în salon’’

Fiul a pornit spre salonul, unde de data aceasta totul parcă era deosebit de curat, îngrijit, frumos, s-a aşezat la masă. ’’Mănâncă, fiule!’’ – auzi el vocea blândă a mamei sale. El deja a uitat când mama i se adresa astfel. S-a aşezat, aplecând capul, fără să atingă nimic. ’’Ce-i cu tine, fiule?’’

  • Am spart vaza, – a spus el cu vocea tremurândă.
  • Ştiu, micule. Nu-i nimic. Totul se strică odata şi odată.

Dintr-o dată, aplecându-se peste masă, fiul a izbucnit în plâns. Mama s-a apropiat de el, l-a cuprins de umeri şi a pornit să plângă şi ea. Când s-au liniştit, ea a spus:

Iartâ-mă, fiule! Strig la tine, mă cert. Mi-e greu, scumpul meu. Crezi că eu nu văd că nu eşti îmbrăcat la fel ca colegii tăi? Că nu-ţi pot procura abonamente la bazin sau antrenamente?.. Sunt obosită, muncesc mult, aduc lucrul şi acasă. Iartă-mă, mai mult nu te voi certa niciodată!

Au cinat în tăcere. La fel, au mers la culcare. Dimineaţa, nu a mai fost nevoită să-l trezească. S-a ridicat singur. Petrecându-l la şcoală, ea pentru prima dată a rostit nu ’’vezi la mine!’’, ci l-a sărutat pe obraz spunând:’’Ei, bine, pân-diseară!’’

Seara , când a venit acasă, a dat peste podeaua spălată, şi cină pregătită de fiul ei – a prăjit cartofii…

De-atunci, ea şi-a interzis în general, să discute cu el despre şcoală, despre notele primite. Dacă chiar ea este îngrozită de frecvenţele rare la şcoală, atunci ce simte copilul ei? Şi când fiul i-a spus brusc că va urma clasa a zecea, mama nu şi-a arătat îndoiala. Într-o zi, pe-ascuns, s-a uitat în agenda lui şcolară – fiul nu avea niciun patru sau cinci…

❤ Svetlana Vizitiu, Impresii


3 comentarii

Versetul copilariei


A fost un timp,

Când aşteptam în seară strunele chitarei cântând,                  

În frig sau vânt,

Certaţi acasă, la patru dimineaţa revenind…

Eh, tinereţe fără de lâcată,

Mâcar cu-n ochi să te privesc din nou,

Castel, în timpul scurt, ai devenit de-odată,

Sunând cu melodii nostalgice în ecou…

Să vrei,                                                                     

şi nu mai poţi să redevii ce-ai fost,

Împrăştiind ca frunzele în soare…                                             

Eu mă avânt în amintiri

Cu clipele de-odinioară…

Mămico, scumpă, tare îmi e dor,

Atunci când mă întâlneai tu de la şcoală…

Cu frăţiorii mici la poartă ca la post

În griji, cu masa gata, și cu şarmale în oală…                                                    

Mereu cu griji, tăticu, tu erai,

Ades lipseai să faci un ban de hrană…

Aţi reuşit, părinţi, aţi reuşit exact

Cum aţi dorit să ajungem noi, copii, cu anii…

Şi parcă ar fi toți bine, fericiţi

Că am ajuns să ne vedem nepoţii,

Împrăştiaţi prin treburile noastre mici,

Migrând, și-acum plângând trecutul…

Şi chiar de soarta ne salută cu un zâmbet,

De griji, de cute – nu ai unde să te-ascunzi,                                        

Și de mai prind din copilărie un verset,

Eu liniștea prin melodii ascult…

Svetlana Vizitiu, 31 mai, 2018.

 


5 comentarii

Sensul vietii


Există o mulţime de situaţii când unui om i se pare că viaţa pentru el a pierdut orice sens. Cel mai des, aşa gândesc oamenii căror li s-a întâmplat o tragedie asociată cu pierderea celor dragi. Mai rar, acel sentiment îl trăiesc şi cei care au divorţat sau au pierdut un loc de muncă, fie bunuri materiale. În acel moment, atunci când apar astfel de gânduri că NU ARE SENS SĂ MAI EXISTE, omul se află într-o stare de depresie sau de inadecvare.  Cel mai probabil, el nu este conştient sau nu doreşte să înţeleagă dacă într-adevăr sensul vieţii o constituie acea pierdere… Până nu se întâmplă o dramă sau o tragedie (Doamne fereşte!), puţini din noi se gândesc la ce înseamnă FERICIRE şi care este sensul vieţii. În cele din urmă, până la pierdere, omul nici nu s-a gândit că sensul vieţii lui e anume în acea persoană… Ai trăit… nu într-o lume pustie. Ai fost înconjurat şi îngrijit de persoane dragi, scumpe şi aproape de tine, pentru care ai trăit şi tu şi ai muncit şi care au avut nevoie de grija ta, respectiv şi de dragostea ta. Lumea ce te înconjoară… nu s-a prăbuşit.  Copiii, părinţii, cei dragi şi scumpi, în fine, chiar şi tu – sunteţi tot sensul prezentului şi viitorului vostru. Te doare, dar doare şi pe cei de alături, PRIVEŞTE în jurul tău, şi te vei convinge că există şi alte persoane care au nevoie de dragoste şi ajutorul tău!

Circa cinci-şase ani în urmă, după un accident teribil, o femeie şi-a pierdut fiica şi soţul. Vestea tragediei a doborât-o: psihoză şi isterie, doar singura dorinţă de a muri… Alături de ea au fost specialiştii, colegii şi oamenii dragi, în special, nepoţica micuţă, care au ajutat-o pur şi simplu să supravieţuiască. În viaţă, soarta rar se confruntă doar cu o întâmplare.  După câţiva ani de la acel accident teribil, a decedat şi mama ei. Viaţa continuă într-o uluire ca prin ceaţă, prin lacrimi şi durere. Conştiinţă lovită ca prin fulger, şi în cele din urmă femeia a realizat că oamenii de alături suferă şi ei, că sensul vieţii continuă în nepoţica şi rudele sale dragi… Probabil, în acel moment, această femeie inteligentă şi-a dat seama cât de scurtă este viaţa, că există persoane care au nevoie de dragostea şi grija ei şi că trebuie să le reuşească pe toate… Viaţa treptat se umple cu Sensul ei… Doamne ajută în continuare!

O mamă disperată că va educa de una singură copilul, după ce soţul lipsit de câţiva ani, peste hotare şi-a găsit altă femeie şi, în continuare nu mai are nevoie de ea… Mai grav e că ea crede în inutilitatea sa ca femeie şi că nimeni nu va mai avea nevoie de ea! Timpul tratează, dar cicatricile rămân, şi clipele pierdute în lacrimi vor spune cu părere de rău rostul acestei pierderi… Are sens să plângi după cineva care nu te-a preţuit niciodată nici pe tine, şi nici pe copilul tău?

Viaţa nu are sens doar atunci când înainte e doar pierdere şi nimic din opţiuni sau soluţii… Iar tu CONTINUI SĂ TRĂIEŞTI. Înseamnă că poţi să găseşti în viaţă acele valori pentru care tu, pur şi simplu, ai nevoie să trăieşti. Fii optimist! În orice caz, doar egoist să nu fii. Pentru cineva chiar TU eşti sensul vieţii!

Ce a fost rămâne în memoria noastră. Iar memoria – este trecutul nostru. TREBUIE SĂ TRĂIEŞTI CU PREZENTUL ŞI VIITORUL. Acesta este sensul vieţii! Doamne ajută!

❤ SV


11 comentarii

Te-ai pornit să plodeşti copii?’


Probabil, n-ar trebui să spun povestea ei. Căci s-a maturizat mult şi înţelege tot mai bine unde şi cu ce a greşit. Sau de care eroare fatală s-a salvat. Fie, puterea Domnului a fost decisivă. Fiica ei are şapte ani. Dar putea să nu fie. O istorie foarte banală. S-a îndrăgostit de un arab care venea cu afaceri în Chişinău. Probabil era însurat, cine ştie. Un an şi ceva de ‘’relaţii’’. Iubire oarbă, cică, totul se iartă. Acum îl urăşte de nu mai poate…  O sarcină accidentală. La început el a fost mulţumit, apoi s-a ‘’gândit’’ şi i-a cerut să facă avort. Liniştit, uitându-se în ochi.Ea nu a plâns. Aproape că a fost de acord. Şi dragostea a fost în sine.Dar a născut copilul, care a complicat relaţia lor de o mie de ori. Arabul aducea cadouri fetiţei, apoi îi scotea mamei ochii cu banii cheltuiţi. Acum ea plângea cu nopţile de singurătatea ce-o simţea acut, de disperare că nimeni nu mai are nevoie de ea. Că visul ei a fost abandonat de la o naştere a unui copil şi nu a devenit o realitate… Inimă de mamă şi minte de tinereţe zbântuită.

O salva mama, doar mama! Care a suferit şi ea mult în viaţa ei. O femeie cu ambiţii, cu decizii stricte, un  model sovietic cu un soţ funcţionar public, care o alinta, dar decedase între timp. Locuiau chiar în central oraşului, la sol. Parcă aveau de toate, doar dragostea şi pasiunea erau eclipsate de cotidianul zilelor grele, în care numai oligarhii au de câştigat. Toate gândurile la bani, ‘’cum să achităm comunalele’’, ‘’ce mâncăm astăzi’’?

Dragostea de mamă, adormind lângă copilul ei – este o fericire enormă! Nimeni nu poate explica aceasta, doar să simtă. Lara a pierdut tăticul fiicei sale, un trai fără griji, un salariu mai mare, dar şi serviciul în care numai de mame cu copii nu este nevoie. Statul cu legi ‘’stabile’’ în Moldova e o gură mare-mare, dar în practică moldoveanul ‘’face’’ legile lui şi basta, şi nicio societate civilă, nici blogurile nu te salvează! Propriul apartament – lipsă.  Foarte multe îi vor lipsi în continuare. Nici iubit, nici prieteni la nevoie. Dar este fiica, şi mama… cicălitoare.

Graţie reţelelor de socializare, a găsit-o o cunoştinţă, cu care a început să corespondeze virtual: un bărbat în floarea vârstei, frumos, activ şi… mult mai în vârstă ca ea. Era singur, emigrat demult din Moldova în America de Sud. Nu ştiu care a fost motivul Larei să se arunce într-o altă văgăună ale speranţelor deşarte. Visul ei pare că s-a săvârşit! A lăsat fiica de doi ani în grija mamei sale şi a zburat în America la ’’făcut bani’’, aşa credea ea. Poate îşi cerea iertare în gând de la fetiţa ei pentru slăbiciunile ei de moment, dar nu avea încotro. Nu mai putea rezista să trăiască într-o ţară în care nimeni nu are nevoie de oameni buni, cu caracter şi ambiţioşi, unde a încercat să muncească în variate domenii, fără să fie răsplătită pe bun merit. Avea studii superioare, dar nici ea şi nici colegii ei nu lucrau conform studiilor, chiar nimeni… Bani pe studii aruncaţi şi ei în vânt, acesta e sistemul educaţional moldovenesc. Stabil şi dur, achită banii şi du-te să munceşti unde doreşti!

De acolo, din America, trimitea inimioare fiicei sale şi mamei, rareori şi bani, că şi acolo a dat de greu, este o ţară civilizată, dar şi săracă cum s-a stabilit ulterior… Mda, noroc să ai şi cu asta, unde nimereşti, – gata să te împaci cu de toate, numai ca în Moldova să nu rămâi! Acum Lara se simţea roaba americanului cândva moldovean, i-a născut chiar şi un băieţel blonduţ de aur. Şi era tot mai neliniştită Lara noastră. Oare ăsta e destinul tuturor moldovenilor plecaţi din ţară: să se bucure de străinătate şi să îmbătrânească de griji şi de dorul casei? Să spele fundurile celor străini din Europa sau America, doar pentru că fundurile spălate acasă nu sunt achitate? Acum a înţeles că niciodată viaţa nu va fi lipsită de griji acolo unde femeia este dominată de sistem, de stereotipuri şi, in special, de bărbatul de alături şi care nu iubeşte decât pe sine… Lacrimi vărsate, dar ce rost?

În continuare, Lara avea grijă de fiul ei, muncea pe rupte să intre în doleanţele soţului ei, suna des la fiica şi mama sa, dar nu a mai rezistat. El n-a preţuit-o niciodată! – Chiar de ce bărbaţii străini „atât de mult iubesc’’ moldovencele? Pentru că ele sunt nu doar frumoase, încă mai sunt… ’’nestricate’’! Da, da, aşa cum aţi auzit, ele nu sunt precum femeile cu caracter din ţările civilizate, care îşi cunosc valoarea lor! Care ştiu de egalitate de genuri şi nu se simt discriminate în toată legea! În Moldova, 95% de responsabilitate din treburile casnice vine pe umerii femeii: bărbatul acest lucru nu va recunoaşte niciodată! Desigur!

S-a întors recent Lara din America cu un şut în fund, fără leţcaie şi cu celălalt copil, acasă, în Moldova ei străină! Cu inima îngheţată şi cu o durere enormă… La mama ei şi fiica dragă, care are deja şapte ani şi merge la şcoală. Alisa încă nu ştie ce-i dragostea de mamă pe viu şi tot o cicăleşte pe mama ei la îndemnul bunicii, care e şi ea nemulţumită. Ambele ei fiice au divorţat brusc în străinătate şi au venit din nou pe capul ei! Încă şi cu copii şi fără bani! Bunica are cancer, nu se mai tratează, ştie că i-a rămas puţin… O soră geloasă pe cealaltă, şi ambele în căutare a unui loc stabil de muncă… Fiica Alisa cea de şapte ani e geloasă pe fratele ei micuţ şi îl bate atunci când se trage la jucăriile ei…  Iar când Lara pleacă la serviciu, fiica îi strigă din urmă:’’Ce mamă, din nou te-ai pornit să plodeşti copii?’’ Auzi, probabil de la bunica ei…

Situaţia e mult mai dramatică decât am relatat-o, dar nu vreau să vă rup inimile

Trist de tot. Se întorc şi moldovenii din străinătate, de nevoie, reiese că cu totul… Dar cu ce preţ? Indiferenţi şi cu ură faţă de neamul său… Nimic nu se schimbă…

❤ SV


12 comentarii

Sergiu Botezatu, protagonistul nr.70 la Clubul Impresii din viata si carti


Apreciez întâlnirile cu oamenii care știu să povestească și care au ce ne împărtăși. Mă plec în fața profesionaliștilor, intelectualilor, oamenilor entuziaști. Absorb poveștile lor. Se pierde atunci undeva sfâtoșenia, și este inutil să pierd timpul prețios doar pentru persoana mea. Întrebări și răspunsuri… Cu toate că, rămâne această senzație de foame a curiozităţii. Şi de interes pentru cele nevorbite, scăpate, fie omise din uitare sau din lipsă de timp… Clubul Clubul de elite ”Impresii din viata si carti de astăzi cu al 70-lea protagonist Sergiu Botezatu – rămâne în trecut pentru a ne aminti în viitor. Prezentul este întotdeauna cu noi, și oarecum ne dorim să-l solicităm și să-l tot întrebăm, ca continuare a acestei ședințe extraordinare, cu impresii de viață şi creaţii literare, în special că a fost de Ziua Femeii de pretutindeni. În incinta Sediului Central al BM ”B.P.Hasdeu”, autorul ne-a prezentat cu mare drag și mândrie pe soţia şi fiica lui. La fel, protagonistul a oferit răspunsul la întrebarea care îi frământă pe toţi cei care îl cunosc ca manager de succes, cum reuşeşte să îmbine activitatea profesională cu creaţia? Parcursul reuniunii a fost susținut de prietenii şi colaboratorii lui în diverse proiecte, de oameni de cultură aleasă – Rodica Tătaru, Inga Albu, Elvira Cemortan-Voloşin, Diana Ciugureanu-Zlatan, Andrian Boțan, Zinaida Jioară, Ștefan Matei, Mariana Harjevschi, Iulia Tănas, Vasile Costiuc, Ana Onica, Diana Lungu etc. Un eveniment prezentat cu măeştrie de moderatoarea, actriţă emerită Mihaela Strâmbeanu, care a iniţiat și un joc „Ghici în carte” cu întrebări haioase pentru protagonist. Fiecare participant a venit şi cu un recital din operele lui Sergiu Botezatu. Vă propunem să vizitaţi sursele directe marcate mai jos.

Vizitaţi acest album – direct «Sergiu Botezatu- protagonistul jubiliar cu nr. 70»

Impresii şi aprecieri despre club şi protagonist:

”Sergiu Botezatu este un foarte bun coleg al meu de la clubul Rotary. Şi, desigur, mereu avem realizări şi proiecte în comun. În prezent, împreună planificăm un catalog cu operele lui literare si lucrările mele de pictură pentru 12 Aprilie, atunci când voi avea expoziţia mea personală la Galeria ARTELIT în incinta Filarmoniei Nationale. Apreciez enorm munca şi reuşitele lui Sergiu, și – îi doresc în continuare succese în tot ce crează!” – Elvira Cemortan-Voloşin

”O intilnire la care protagoniştii se dezvăluie dintr-un unghi al însuşirilor estetice şi al lucrurilor mari şi deplin asumate – cele care îi dau valoare unui om cu adevărat. Sergiu Botezatu, un economist cu renume, pentru toate proiectele de succes pe care le-a implimentat în RMoldova, a demonstrat că valoarea conţinutului e mai importantă decît cea a aparenţelor şi că frumusetea reuşitei din exterior şi bogăţia lumei interioare, pot coexista armonios în acelaşi om. Un eveniment reuşit, marca Svetlana Vizitiu! – Nelly Sambris

”L-am cunoscut pe Sergiu acum 12 ani, la un Forum organizat la Orhei. În timp ce discutam despre tematica forumului, Sergiu a răspuns la o întrebare printr-o poezie şi a fost foarte original. Prietenia noastră are un rezultat tangibil, puteţi vedea cărţile de pe rafturi. Totuşi proiectul meu preferat este volumului de poezii „La un pas de sine”, care este însoţit de picturile domnului Vasile Botnaru”. – Rodica Tataru

”Frumoasă, această viață a noastră, dacă îi vedem rostul și strălucirea, dacă percepem omniprezența Bunului Dumnezeu… Frumoasă, această familie a Clubului de Elite „Impresii din Viață și Cărți”, dacă desprindem oceanul de înțelepciune transmis de eroii întâlnirilor, eroii vieții culturale, științifice, economice, sociale din R. Moldova și de peste Prut… Frumoasă, această comuniune a noastră, de la Uniunea Scriitorilor Europeni din Moldova cu sediul la Chișinău… Și nu doar pentru magneticii ochi albaștri ai protagonistului, recenta serată literară, savurată la 9 martie 2017, a fost una de vis. Poetul, Doctorul în științe economice, persoana publică, managerul senior, Vicepreședintele USEM, a izvorât doar lumină, adică iubire și credință. Eroul de azi se dăruiește în cadrul acestor comunități elucidate anterior. Regăsirea Dlui în poezie înseamnă și cărți adorate de public, înseamnă cronici, articole și prefețe semnate de somități devenite simboluri legendare, piloni ai culturii române, cum ar fi Ana Blandiana, Mihai Cimpoi… Lăcrimezi de bogăția uluitoare a poetului, audiindu-i mărturisirile înălțătoare, privindu-i familia iubită și iubitoare, învățând din absolut orice detaliu de atmosferă sau de viață… Sunt și mândră să fiu colegă a acestei personalități remarcabile, de o cultură vastă, știind până și cine a inventat notele muzicale – Pitagora -, iar versurile, vai, versurile Dlui – te regăsești în fiecare dintre acestea, precum a descoperit și moderatoarea Mihaela Mărgineanu, o bijuterie de o valoare inestimabilă. A Binecuvântat, Cerul, această feerică trăire în comun, sub semnul creației dragului nostru drag, Sergiu Botezatu. Să-i mulțumim pentru exemplul de verticalitate, măiestrie și smerenie, dorindu-i tot binele din lume. Ne-ai iluminat, cel puțin pe mine, oferindu-ne răspunsuri care sunt la mare căutare… Te-ai dăruit, căci acesta este destinul unui erou al vieții paradoxal de biciuitoare pentru oamenii onești din Bassarabia. Totuși, se poate. Noblețea, creația și familia, te-au împlinit, de aceea radiezi atâta fericire și generozitate. De aceea, știi a ne face fericiți în preajma Domniei tale. Doamne, ajută! Pupici pentru misiunea de unificare a culturii, a societății, dragă Președintă Svetlana Viziitiu! Cât de mult Vă datorăm, oameni frumoși și puternici!” – Diana Ciugureanu-Zlatan

„Astăzi suntem în sânul unei familii mari, care iubeşte la fel arta, creaţia, poezia, dar şi dezvoltarea economică. Fiind colegi cu Sergiu de mai bine de 10 ani, am înţeles că pentru a face dezvoltare economică cu succes şi a face o poezie cu succes, sunt necesare trei elemente: viziune, curaj şi suflet. Nici dezvoltarea economică nu se face doar cu creierul. Se face din suflet, dintr-o viziune a ceea ce-ţi doreşti pentru ţara ta, ce-ţi doreşti pentru apropiaţii tăi, companii, şcoli, parteneri guvernamentali, pentru cetăţenii acestei ţări. În poezie există acest suflet pe care îl vedem în poetul Sergiu Botezatu şi în economistul Sergiu Botezatu” – Doina Nistor

Matei Ștefan: Ce Oameni frumoși cu cultură, dragoste și dăruire… Respect pentru ceea ce faceţi

„Am fost frapată de modul în care Sergiu a reuşit să scrie şi pentru copii, or copiii sunt cei care reacţionează intuitiv şi ne spun deschis dacă s-au regăsit sau nu. Fetiţa mea, după ce i-am citit cartea, mă ruga săptămâni la rând, zi de zi, să-i citesc din cartea pentru copii, până a învăţat-o pe de rost” – Diana Lazar.

”Sunt onorată că aţi răspuns afirmativ şi de această dată pentru a fi în cadrul Clubului „Impresii din Viaţă şi Cărţi”. V-am cunoscut mai întâi de toate ca cititor, atunci când v-aţi apropiat ca să împrumutaţi câteva cărţi pentru a face nişte cercetări. Apoi, v-am cunoscut fiind implicaţi în proiectul Novateca, care este legat de modernizarea bibliotecilor din Republica Moldova şi am rămas impresionată că iubiţi biblioteca, iubiţi lectura, iubiţi cartea. Pentru noi, bibliotecarii, sunteţi un Ambasador al bibliotecilor. Vă mulţumesc mult!” – Mariana Harjevschi

Filmele de mai jos ne demonstrează emoțiile protagonistului, precum și a celor care și-au exprimat referințele și aprecierile la adresa lui Sergiu Botezatu:

Albumul «Sergiu Botezatu- protagonistul jubiliar cu nr. 70»  vă transferă direct în imaginile expuse de la eveniment. Vivat!

https://www.facebook.com/events/326719694367055/

”Bună ziua și Vă mulțumesc enorm tuturor pentru că ați venit la evenimentul de astăzi (si nu m-ați lasat singur). Nu lăsam acest gând să mă deranjeze mult timp, care totuși apărea periodic. Și, undeva suna acel clopoțel cu întrebarea:”Ce facem, dacă nu vine nimeni?” Iată că acum m-am calmat și putem să savurăm din plin aceste două ore ale evenimentului.

Inainte de toate, vreau să felicit toate Doamnele și Domnișoarele cu Ziua Internațională a Femeii care a fost serbata ieri. Această sărbatoare este una din toate care, după mine, trebuie serbata mereu, în fiecare zi, și nu doar pe 8 Martie. Cine am fi noi, barbații, fără femeie? Femeia este dragostea, inspirația, lumina, speranța, provocarea, rugăciunea, viața noastră! Este totul ce ne face pe noi sa devenim bărbați in acestă lume. Tocmai din această cauză, multe poezii scrise de mine le văd ca “un „imn”, o reverenţă, o închinăciune femeii, iubirii şi a dragostei, ca o regulă de postulat şi a unui dat în datumul firii ca un îndemn suprem”. Cu această ocazie vreau inca odată sa mă închin în fața Mamei, Mamei soției mele (care mi-a devenit mamă și mie), Iubitei (soției mele Mariana), Profesoarei mele Maria Pavlovna (care imi este si ea ca o mama) (Vedeți ce norocos sunt eu J), fiicei mele (care luminează inimile noastre acasă tuturor), prietenelor, colegelor și tuturor femeilor excepționale care sunt astăzi, acum, aici în sală. Să fiți mereu alături de noi că sunteți Primăverile noastre.

N-am vrut ca evenimentul să fie unul monoton în care să vorbesc doar eu. Eu sunt sigur că ați citit articolul adaptat de catre Dna Svetlana Vizitiu, în care sunt descoperite cu lux de amănunt multe (nu vreau sa zic secrete) lucruri  care s-au intimplat în viata mea, și pe care nu le-am comunicat tuturor. Probabil, că unii dintre voi, anume după ce ați citit acest articol, ați decis să veniți la club, pentru ce Vă mulțumesc foarte mult.

https://fileviatasicarti.wordpress.com/2017/02/12/sergiu-botezatueu-fortez-limitele-perfectiunii-poezia/

Am pregătit și un colaj cu imagini începând cu copilăria mea, care la fel o sa Va trezeasca curiozitatea și careva raspunsuri la unele intrebari. Și dacă o să vorbesc doar eu cred ca o să fie o tortură pentru toți, fiindca o să ascultați încă odată cam ce cunoașteți deja. Așa deci, riscam să nu ramana timp să clarificați unele întrebări pe care le-ați adus cu Dvs la evenimentul de astăzi. Din această cauză, eu văd evenimentul de astăzi unul interactiv, cu o implicare activă din ambele părți. Ca să ne bucurăm reciproc de acel schimb energetic pozitiv ce trebuie să se producă la astfel de evenimente J

Oricum, am să încep cu o provocare, probabil este întrebarea care frământă majoritatea celor prezenți în sală – Cum de reușesc să combin activitatea pe care o fac zi de zi la serviciu (dezvoltare internațională, dezvoltare economică, competivitate, piețe financiare, asistență specializată sectorială – agricultură, sistem bancar, turism, vinificație, industrie ușoară, tehnologii informaționale și comunicații, industria creativă, ingineria cu precizie înaltă și multe alte domenii economice și non-economice) cu poezia. N-am să vă obosesc mult cu răspunsul meu, fiindcă eu parcă l-am găsit, dar tot il mai caut. Probabil răspunsul este in cuvintele cu care începe Biblia: „La început a fost cuvântul…” Dupâ cuvînt au venit celelalte, inclusiv si noi înșine. Nu este ușor să înțelegem acest citat. Probabil nu este cu putință, din dimensiunea în care trăim, să înțelegem aest citat. Dar eu consider că este un citat foarte profund care ne mărturisețte ce putere enormă are Cuvântul. Eu cred că acest citat încearcă să ne spună despre acea putere a cuvântului care în fond și este Dumnezeu. Poezia, după mine, este acea perfecțiune supremă pe care o dorește Cuvântul, fiindca într-o poezie adevărată este o energie enormă care de undeva vine și undeva pleacă. Anume asa a citit regretatul critic literar și scriitor Vasile Popovici poezia mea „Cădere eternă” cu care eu sunt absolut de-acord: „Nu stim noi, locuitorii acestui spațiu cosmic, de unde venim, daca venim, unde plecam, daca plecam; ce rost, ţel, scop avem, dacă avem; în planurile cui intrăm, dacă intrăm şi că, poate suntem un vis al unor entităţi de dincolo de noi.”  După mine, fiecare poezie adevărată crează câte o cale energetică care ne conectează mai profund de Univers și ne apropie de Dumnezeu. Din păcate, în societatea noastră, foarte multă lume consideră poezia (și în general activitatea scriitoricească) ca ceva neserios. M-am ciocnit de foarte multe ori de acest lucru. Poate că cel mai dureros moment a foast atunci cînd fiica mea Victorița fiind încă foarte mică, a venit plângând acasă spunându-mi că toți copii în stradă râd de ea fiindcă tatăl ei scrie poezii. Copii nu pot să râdă sau să plângă singurei de ceva. Ei ne copie pe noi maturii. Concluzia mea a fost că ei aduc această atitudine față de poezie din famile. Și aceasta atitudine, din pacate, vine din familii foarte bine aranjate in societatea noastră. Un alt exemplu s-a întâmplat cu mine după ce am donat o carte cu poeziile mele unei persoane foarte (mega) cunoscute la noi în societate. Peste un timp cineva mi-a transmis prima reacție pe care a avut-o această persoană:  „Eu credeam că Dl Botezatu (ca atare, Dl Botezatu este Tatal meu si nu eu J) e o persoană serioasă… Asta denota faptul ca, din pacate, în societatea noastră, am ajuns la aceia că nu numai oamenii care sunt bine mersi cu business, dar și cei care se consideră de creație și au succes foarte mare, consideră poezia și activitatea scriitoricească ca ceva neserios. In asemenea cazuri nici nu trebuie să spui ceva. Simpla atitudine, fară ca sa spui ceva, transmite exact energetica pe care o produci, la nivel intuitiv. Atunci eu ma intreb, poate din această cauză (da eu sunt sigur că anme din această cauză) și ne-am pomenit în situația în care suntem acum, de a lupta cu sărăcia dură ce nu numai tot mai mult și mai mult se face a fi prezentă, dar deja înneacă intreaga noastra societate în mlaștina ei monstruoasă. Nimic ce se incearca nu ajuta… Nici faptul ca suntem aproape (geografic vorbind) de una din cele mai bogate regiuni de pe planeta – Europa, nici faptul ca ni s-au deschis hotarele peste tot, nici faptul ca se dau ajutoare enorme tarii noastre de a iesi din acest flagel, nici acele istorii de succes pe care cu mare greu le reusim si incercam sa aducem (sau sa pastram) macar o mica scanteie de speranta, care ulterior ar putea aprinde acel foc al dezvoltarii. Nimic, dar chiar nimic, nu ajuta si continuam sa traim intr-o tara de parca ar fi uitata de Dumnezeu. Răspunsul meu este ca pentru a reuși o performanță, inclusiv și economică, omul si societatea în general trebuie să fie conectată la energia pozitivă a Universului. Și această conectare se face prin creație, în special prin poezie. Or, poezia adevărată merge mult înaintea la tot ce facem noi în prezent. Înaintea activității noastre de zi cu zi, înaintea științei, chiar și înaintea istoriei. Eminescu prin poezia “La steaua” a foast primul care a spus lumii ca steaua poate s-a stins demult chiar daca lumina ei este încă vie. Peste mulți ani Enshtein a demonstrat științific acest lucru. În această poezie Eminescu ne spune direct acest lucru. Dar marea majoritatea a creației lui cum ar fi Scrisorile, Sarmis, Memento Mori și altele, sunt niște creații pe care omenirea le citește, dar nu cred că are capacitatea de a le înțelege, de a le descifra la justa lor valoare. Din această cauză, societățile puternice (sau cele care incearca sa devina puternice) pun poezia în capul mesei chiar și la ceremonia de inaugurare a Președintelui tării, cum se întâmplă în Statele Unite, de exemplu.

Poezia, fiind o formă supremă de expunere a cuvântului, probabil din această cauză poate să ne lumineze calea atât de departe. Nu ca nu mi-ar placea proza. Eu citesc foarte multă proză și mă inspir (mă încarc energetic și emoțional) si de acolo. Însă, în proză este o mare tendință de a spune lucrurilor pe nume la nivelul intelectual al scriitorului sau persoanei care scrie. Poate că nu am dreptate, dar aș îndrăzni să menționez că prin poezie, melodia, stilul ritmic ne duce dincolo de anumite limite, pe care in mod normal, nu le poți trece la nivel de gîndire. Și asta lărgește orizonturile cunoașterii în general. Și din această cauză, după mine, poezia merge atât de departe. Din această cauză, societatea noastră trebuie, cel puțin să nu considere neserios, creațiile scriitorilor noștri, mai ales poezia. Fiindca, dacă la început a fost cuvântul și dacă cuvântul și este Dumnezeu, hulind scriitorii, se hulește însăși Dumnezeu. Nu este deajuns să construim Biserici și să ne rugăm în ele pentru al cunoaște pe Dumnezeu.

Eu cred că biserică supremă a lui Dumnezeu și este poezia. Poate că ați observat că o poezie este foarte greu de a fi tradusă (în foarte multe cazuri este imposibil de a fi tradusă, în alte limbi) fiindca are o energetică enormă în ea pe care de foarte multe ori nici autorul n-o sesizează și n-o înțelege pînă la urmă. Dar cum să traduci asta și în alte limbi. Să ne dea nouă Domnul cunoștințe și înțelepciune sa-i descifram în Română pe Eminescu, Arghezi, Stănescu, Bacovia, Cojbuc, etc. chiar si pe Vieru, Matcovschi sau Dabija de la noi. E foarte greu. Mai degrabă, poezia te îndeamnă să înveți limba în care este scrisă ca s-o înțelegi mai bine.  Dar și așa, chiar daca ești poet și cunoști ambele limbi la perfecție (un lucru greu de imaginat fiindca este greu de imaginat dacă este cineva în lume care-și cunoaște la perfecție chiar și limba sa materna, fiindcă o limbă este un Univers fără limite), din care traduci și în care traduci, mai este emoția pe care trebuie s-o transmiți și asta se face la nivel intuitiv. Am spus aceste cuvinte, la fel, bazându-mă pe capacitatea mea intuitivă că ce am spus este un adevăr. Este adevărat, că este nevoie de foarte mult suflet pentru a reuși o poezie care ar fi în stare să încerce să învingă (sau să se împace cu) timpul. Cel puțin, încercând acest lucru, eu merg departe în lumea creației și încerc să vin cu soluții pe care nu le-asi fi găsit în condiții normale. Eu sunt persoana care depune mult suflet în tot ce fac. Din această cauză, probabil, si reușesc să formez echipe extraordinare cu care obțin succese de care mă mândresc. Prin aceste succese noi incercam sa aprindem acele luminite care ne dau sperante in ziua de mâine și ca trebuie de trait și de luptat pentru un viitor mai bun. Vinul Moldovei- o legendă vie, Din Inimă branduri de Moldova, brandul turistic Pomul Vieții, Centrul de Excelență Tekwill ce va fi lansat în curând și multe alte succese ar fi fost imposibile daca nu forțam limitele perfecțiunii depunând tot sufletul necesar. Or asta și este poezie. Mai bine zis, asta este o mică părticică din Marea, Înțeleapta și Înălțătoarea Poezie. Iată și puntea de conectare a celor, aparent, două dimensiuni pe care le traiesc, care in realitate este doar o singură dimensiune. Iată răspunsul care îl am pe moment. Poate ca mâine o să mai găsesc ceva ce o sa completeze mai bine raspunsul meu de astăzi sau poate că o să găsesc un răspuns nou, dar nu cred că o să schimbe acel adevăr, că la oricare început de ceva nou este Dumnezeu care este în noi… Care este Cuvântul… Care este Poezia…  Vă îndemn pe toți să trăiți frumos și trăind frumos, să Vă scriți Poezia vieții Dumneavoastră!!! (Sergiu Botezatu)

Sergiu Botezatu este cunoscut ca expert în economie şi manager în cadrul Agenției SUA pentru dezvoltare internațională (USAID), manager al proiectelor „Novateca”, „Din inimă Branduri de Moldova”, „Vinul Moldovei – o legendă vie”, „Brandul turistic Copacul Vieţii” etc.Deşi a compus poezii încă din anii de studenţie, primul volum de versuri „În căutarea viselor libere” a fost tipărit în 2010. Au urmat volumele „Plimbări prin lumină” (2013), cartea pentru copii „Ce e bine și ce-i rău” (2014) şi „La un pas de sine” (2015). Mai multă informație despre Sergiu Botezatu în sursă:

https://fileviatasicarti.wordpress.com/2017/02/12/sergiu-botezatueu-fortez-limitele-perfectiunii-poezia/ – scurtă biografie, recent publicată în blog.