Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


4 comentarii

Legea în Moldova nu permite funcţii pentru persoane cu dizabilităţi. Lilia Puzderi. (Femeia în Politică)


„Femeia cu dizabilități poate și vrea să schimbe unele lucruri mult mai bine decât persoanele care stau la conducere” (Lilia Puzderi)

              Se simte unică prin faptul că este o femeie fericită și că are poftă  de viață. Este un exemplu demn de urmat, căci, în pofida greutăților prin care a trecut, protagonista noastră, Lilia Puzderi, rămâne optimistă și puternică. 

Este greu să mergi prin viață știind că totul s-ar fi putut întâmpla altfel.  Totul s-ar fi putut întâmpla altfel,  dacă în ziua în care am apărut pe lume, dacă nu ar fi avut  avea loc o greșeală medicală, mărturisește eroina noastră.

Însă oamenii care o înconjoară, lecțiile de viață pe care le primește zi de zi de la ei, au făcut-o să nu mai simtă problema cu care trăiește de la naștere. De altfel, Lilia are și ea un model în viață. Atunci când avea o vârstă fragedă, era necesară o intervenție  chirurgicală. Părinții au vrut să o ducă în străinătate, însă destinul a avut alte planuri. Nu a mai mers în străinătate și și-a făcut intervenția medicală aici în Moldova. Dar aici și-a găsit un al doilea înger păzitor. Lilia ne-a spus că anume doctorul care a ajutat-o atunci, a învățat-o că viața e frumoasă așa cum este ea.

„Eu am învățat de la dumnealui că trebuie să-mi accept dizabilitateai trebuie să înțeleg că nimeni nu este vinovat de ceea ce mi s-a întâmplat. Trebuie să uit că am un impediment în viață.  Doctorul m-a ajutat să cred în oameni, m-a ajutat să cred în mine și că eu pot fi cineva”, a menționat Lilia.

Doctorul a fost omul care a convins-o că trebuie să meargă la studii, că trebuie să își creeze o familie și că are un viitor. Și chiar dacă  de mai multe ori i s-a spus că e mai bine să stea acasă, ea a avut tăria să spună „Nu, eu vreau să ajung cineva” Iar astăzi, Lilia nu doar că a ajuns cineva, ci încearcă să ajute alte persoane cu dizabilități prin diverse  proiecte sociale  creând o organizație non-guvernamentală: „Vreau să ajut oamenii care sunt  neajutorați să poată găsi sprijin în această organizație. Să găsească mai multă susținere decât au din partea societății”.

Și încă mai are multe planuri înainte și tot ce face sau urmează să mai facă este pentru că are o doză bună de optimism. „Anume această calitate este atât de necesară persoanelor cu necesități speciale și nu doar”, afirmă Lilia

Dacă nu dai din aripi și nu încerci singură să faci ceva, nimic nu se întâmplă. Dacă nu miști singură carul, el va sta pe loc. Femeia cu dizabilități poate și vrea să schimbe unele lucruri mult mai bine decât persoanele care stau în funcții de conducere”, opinează eroina.  

De altfel, protagonista noastră crede că, dacă femeile cu necesități speciale ar accede în funcții de conducere, ar schimba mult mai eficient și mai bine lucrurile din societatea noastră. „Mi-aș dori foarte mult ca, începând cu administrația locală, atunci când se ia o hotărâre să se gândească și la persoanele cu necesități speciale. Să se întrebe – ce ar spune persoana cu dizabilități despre această inițiativă. Însă așa ceva nu va fi până printre oamenii de la conducere nu vor fi mai multe persoane ca mine”, spune Lilia.

Ea spune că anume pentru a putea ajunge acolo a participat la programul național „Avem abilități – dorim posibilități!”, organizat de către Asociația Antreprenorilor cu Dizabilități din Moldova și susținut de UN Women Moldova (Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitate de Gen și Abilitarea Femeilor). „Vreau să prind micii pași în lumea politicului, să învăț să  fiu mai puternică și sigură pe sine și în cele din urmă să ajung și eu consilieră sau primară”.

În Republica Moldova la moment nu exista un studiu sau o statistica oficiala, care ne-ar arata câte femei cu dizabilitati dețin funcții de luare a deciziilor și dacă sunt  asemenea femei, însă știm cu siguranță, ca că în Parlamentul și Guvernul actual nu este nici o femeie cu dizabilități.”

Vreau ca femeile cu dizabilități să îndrăznească mai mult și să își convingă familia, dar și societatea că sunt cineva și pot realiza ceva”, a spus în încheiere Lilia Puzderi, încurajând astfel femeile cu dizabilități să fie active atât civic, cât și politic.”

Scurtă biografie: Nume: Lilia  Puzderi – Cainareanu; Nascută: 28 Ianuarie 1978; Localitatea: orașul Leova, r. Leova; Republica Moldovaş Domeniul de activitate: Preşedinta A.O. PRO-TINERET

Acest interviul este realizat în cadrul campaniei de sensibilizare, susţinere şi de promovare a femeilor cu dizabilități  din Republica Moldova, sub genericul „Avem Abilități – dorim Posibilități!”, care a fost lansată pe data de 2 octombrie 2017 . Campania își propune să spargă stereotipurile față de femeile cu dizabilități în Republica Moldova, dar și privind rolul lor în societate. Printr-o serie de interviuri cu femei extraordinare, vrem să dăm dovadă că dizabilitatea nu este un obstacol pentru a deveni lideră și a contribui activ la dezvoltarea comunității, dar și pentru realizarea viselor proprii.

Campania este organizată de Asociația Antreprenorilor cu Dizabilităţi din Republica Moldova – „Abilități Europene Fără Limite”, în cadrul Programului național de consolidare a abilităților de lidere a femeilor cu dizabilități  „Avem abilități – dorim posibilități!”. Programul este susținut de Programul ONU „Femeile în Politică”, implementat de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor (UN Women) și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundația Est-Europeană și Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare”, sprijinit financiar de Guvernul Suediei.

Text și imaginile preluate sub genericul „Avem Abilități – dorim Posibilități!”

Anunțuri


7 comentarii

Stația Nunta din Chișinău


De ce există atât de multe femei nefericite? De ce bărbații se simt mai ușor, dacă nu prima, vine a doua, a treia… și el este fericit? De ce responsabilitatea de a rămâne cu copiii după divorț, la fel cade pe umerii femeilor, iar fostul ”mârlan” și aici e fericit în noile lui aventuri amoroase? De ce femeile poartă o persoană pentru toată viața și emoțional depind de bărbați?

Deci, imaginați-vă un microbuz aproape pustiu care se târâie ca un melc pe străzile din orașul Chișinău… La o stație întră o doamnă destul de simpatică, în opinia mea, circa de treizeci de ani.  Nu vă dau detalii despre înfățișarea ei, voi spune doar că nu-i lipsește nimic din cele atrăgătoare. Iar după ea urmează sărind cam brutal un bărbat, la fel de aceeași vârstă, cu un sac mare și greu. Rutiera se urni din loc imediat și omul nu reuși să-și frâneze pasul, împingând-o pe doamnă și călcând pe piciorul ei.

”Ei, și ce sunteți ca un elefant, într-adevăr…” a spus ea supărată. ”Chiar nu se poate mai atent?!”. Bărbatul se uită vinovat în ochii ei și-și ceru scuze. Dar femeia nu se stăpâni și continua cu ”trebuie să fiți mai delicat”.

Și aici omul a vorbit cu suflet cuvintele, prin care a încercat să-și exprime durerea și tristețea lui. ”Doamnă, doar ați văzut că n-am făcut-o intenționat, cu atât mai mult că v-am cerut scuze, și ce pot eu să mai fac ca să vă calmați, în cele din urmă?

Eu, personal, în acel moment mă așteptam la orice răspuns, însă… chiar și mie, cu cinismul meu nativ și brutalitate țărănească, nici prin cap să-mi treacă la ce poate ajunge o minte de femeie șmecheră! Ei, sunteți gata?

”Ce, ce, de nevastă luați-mă, domnule!”

Șoferul surprins opri brusc autobusul, iar în salon s-a instalat o tihnă neobișnuită. Chiar și fetița de cinci ani din spatele meu, care a vorbit tot drumul, a tăcut. Astfel a continuat liniștea timp de un minut-două, fiecare rumegând surpriza celor auzite. Vreau să menționez că pe fața femeii la momentul respectiv nu a fost măcar un indiciu la o glumă. Eu, cu firea mea nărăvașă, n-am răbdat (ei, cum fără mine astfel de istorii) și… am spus provocător:”Auzi, omule, da, răspunde ceva, nu vezi că publicul așteaptă?” El se uită la mine, apoi la ceilalți, a trecut cu privirea la femeie și răsună:

”Mă opresc la următoare stație, mergeți cu mine?”

”Da.” cu toată puterea vocii sale a răspuns ea.

”Bravo!” a răsuflat tot microbusul ”emoționat” și se auziră aplauzele. Iar ”supărata” și ”elefantul” într-adevăr au coborât împreună la stația următoare…

”Mă numesc Veronica” a spus ea, atunci când coborau și el i-a oferit brațele sale la ieșire.

Ușa se închise. În urma lor se ridicau alți pasageri, iar autobusul încă vre-o cinci minute surprins de cele întâmplate stă pe loc. Se pare că și șoferul era fericit! Apropos, stația se numește ”Nunta”! J

Vreau să cred că au rămas fericiți împreună pân-la adâncă bătrânețe…

Oameni buni, spuneți-vă ce vă doare și ceea ce simțiți, la momentul potrivit, și imediat! Nu ratați fericirea voastră chiar și la supărare! Măcar îndrăzniți, nu pierdeți nimic… riscând… Nu respingeți persoanele care doresc să fie ațături de voi. Tot ce-i posibil că ei vor fi singurii care vor rămâne cu voi, în cele mai dificile momente ale vieții. Doamne ajută! Să fiți binecuvântați! ❤


7 comentarii

Cu recunoştinţă pentru Medici


Activitatea medicală face parte dintre meserii foarte dificile. Omul, care s-a dedicat medicinei, indiscutabil, trebuie să simtă chemarea ei. Dorinţa de a acorda ajutor altor persoane întotdeauna a fost considerată o calitate utilă şi care trebuie insuflată încă din copilărie. Doar atunci, când aceste trăsături de personalitate devin o necesitate, s-ar putea spune că omul are toate şansele pentru a stăpâni cu succes profesia medicală. Poţi fi un medic-teoretician foarte bun, dar în practică relaţia cu pacienţii să fie imposibilă. Pentru că – să înveţi această meserie, trebuie să o studiezi la fel precum arta pitorească sau cea a poeziei. 

Omenie. Un pacient, în primul rând, are tot dreptul să se aştepte la dorinţa sinceră a medicului de a-l ajuta şi, – să fie convins, că altfel un medic nici nu poate fi. Un Doctor de suflet al trupului. Fiecare pacient în general, oferă medicului cele mai bune calităţi inerente oamenilor. S-ar putea spune, că primul om care a acordat ajutor medical apropiatului lui, a fost cel care a făcut-o dintr-un sentiment de compasiune, din necesitatea de a-l ajuta în adversitate, pentru a uşura durerea, cu alte cuvinte, – dintr-un sentiment de umanitate. Nu poţi să ceri dovezi, pentru a dovedi că anume umanitatea întotdeauna a fost o trăsătură specială a medicinei şi a medicului, – reprezentantului ei principal.

Umanismul, simţul datoriei, toleranţa şi auto-controlul în relaţiile cu pacienţii, conştiinciozitatea dintotdeauna se considerau calităţi principale ale unui medic. Primul care a spus acest lucru a fost Hipocrate (medic şi filosof din antichitate) în ”Jurământul” lui celebru,  în care au fost formulate standardele etice şi morale ale medicilor. S-au schimbat de atunci condiţiile istorice şi sociale, interesele de clasă şi de stat, dar nu şi Jurământul lui Hipocrate. Şi în prezent, este citit şi perceput ca un act foarte modern, plin de forţă morală şi umanitate, cu dispoziţii esenţiale pe care le cunoaşte orice medic cu conştiinţă! Cu parere de rău putini din cei ce depun acest juramânt îl respectă, dar sunt mai mulţi medici fideli şi dedicaţi meseriei sale, trebuie să avem încredere în ei.

LA MULŢI ANI, DRAGI LUCRĂTORI AI MEDICINEI NAŢIONALE! MULTĂ SĂNĂTATE!


7 comentarii

De ce ridicăm monumente peste morminte? Top-chestionar


     Așa precum un codru împodobește o țară, precum o melodie ți-alin un tainic dor, precum un soare mare ne încălzește vara, așa te-arăți tu nouă, – o, Inger păzitor!..

Timpul este o călătorie a vieții, care pornește de la nașterea omului și care ajunge, în cele din urmă, la cimitir. Spre marele nostru regret, atunci când pierdem persoane dragi, realizăm, că anume viața este o călătorie în timp și că noi nu suntem veșnici. De ce, ridicăm monumente peste morminte? Cu cruci, cu pietre funerare de ”aur”, unele mai bogate decât altele? Nu putem judeca pe nimeni, pentru că fiecare vine cu durerea lui, și, după propriul buzunar, încearcă să imortalizeze o amintire, fie dorul după omul drag…  O amintire care după timp de jumătate de an începe să doară și mai mult, pentru că înțelegem… că devenim din ce în ce mai singuri… Nimeni nu ridică monumente din ură sau din răzbunare. Doar aici, omul e sincer cu sine, rugându-se la iertarea celui defunct, aprinzând o luminare, și pentru a cere iertare de cei rămași în viață. Cert, că durerea e aceeași la persoane care într-adevăr au ținut la viața celui decedat, dar și obiceiurile dezvoltate între timp la cimitire, precum și cimitirul Sf. Lazăr (Doina) care este cel mai mare din Europa, și cel mai pomenit în tradiții cu băuturi și gustări de tot soiul pe morminte. Dar, de ce demonstrăm astfel… dragostea pentru cei defuncți uitând să o facem în realitate, cu suflet și atitudine fiind încă în viață? Credem, că cei morți sunt mai aproape de Dumnezeu?! Cine tot ridică prețurile serviciilor funerare, astfel că după… nu putem achita datoriile pentru un sicriu? Domnul nu ține de faptul cât de bogate sunt monumentele sau pomenile cu găluști și alcool: trebuie să ținem minte acest lucru. Judecați vom fi după ceea cum am făptuit, oferit și iubit în viață. Înțelegem și respectăm pe cei care oricum țin de ”tradiția” granitului costisitor asupra celor decedați, că pe toți ne unește sau ne va uni… aceeași durere… Și ne iartă, Doamne, greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.. Amini! (Svetlana Vizitiu)

   Ce spun moldovenii despre acest lucru, – de ce ridicăm monumente peste morminte? Urmăriți mai jos chestionarul:

De nostalgie. Ca un punct de reper când venim din când în când la întâlnire cu cei de dedesubt. Avem nevoie ca ochii să ni se oprească pe ceva atunci când dorul nostru nu se materializează, ci doar e simţit cu inima. Pentru mine, sunt de ajuns crucile (poate cu vreun mic adaos sculptural). Nu-mi plac exagerările din cimitir. Icoană trebuie să fie fiinţa dragă atunci când e încă vie, nu după ce s-a trecut. – Dina Ciocanu

Din cauza originii, apartenenței religioase, un obicei… Dar religia vorbește despre cruce, cred că e mai mult decât un obicei înrădăcinat… – Moldovanu Irina

E un simplu fetis… Adevărată amintire pentru toți e Crucea care are semnificație creștină… Vitalie Raileanu

Cred că, în primul rând, e o tradiție, dar e fundamentată pe ideea că… să își amintească generațiile următoare unde sunt înhumați / înmormântați strămoșii – Mariana Harjevschi

Oamenii cred în continuare că pot construi Babilonul… – Sergiu Botezatu

Cred că asta se face din dorinţa de a fi ca toţi, din mândrie şi tradiţia moldovenească de a fi „gospodari” – Cornelia Adeola

Din atașament față de cei decedați Din diversitate ce tine de credință: credinciosi, atei, cunoscători ne cunoscatori de cutume- Iurie Bădicu

Din datoria morală de a-i asigura respectul etern – Diana Ciugureanu-Zlatan

Parerea mea este că astfel încercăm să menținem vie memoria defunctului, adică pe monument punem fotografia și scriem ceva date biografice despre răposat. – Mariana S. Ţăranu

Deoarece, am uitat să respectăm memoria oamenilor de valoare. Avem memorie de scurtă durată. Însă, lucrurile cu adevărat importante sunt cele care rezistă în timp. Strămoșii noștri au păstrat meritele lui Decebal timp de mii de ani, – și noi la fel avem menirea să menținem vie memoria celor pe care îi cunoaștem. – Denis Rosca

Dar eu mereu mă întreb ce caută crucile pe marginea drumului…? si dacă, aceste persoane, Dumnezeu să le ierte pe toate, mai au un mormânt și o cruce în altă parte….?! – Galina Codreanu

Pentru a exprima stima și iubirea fata de cel apropiat care a decedat!. Cred că e așa. Nu am idee care ar fi răspunsul corect – Ivan Afanasiev

Monumentele de peste morminte sunt o tradiție în întreagă lume, nu cred că e un lucru rău. Altceva, e dacă ne referim la valoarea estetică. Pompozitatea caracteristică moldovenilor se răsfrânge și la locurile de veci, creându-se vaga impresie de cinste mărită pentru defunct sau fală față de ”vecinii” din jur. E o chestie ce nu ține de religie, ci de cultură. Va mai dura câtva timp până vom înțelege că în viață trebuie să realizăm lucruri monumentale, ca oamenii ce rămân să vorbească despre fapte, iar aceasta face mai mult decât orice monument dichisit ca piatră de mormânt. – Cojocaru Corina

Cred că respectăm traditiile. Diferite popoare de-a lungul secolelor punând cruce de lemn, de piatră sau fier, înseamnă locul, fiind și ca o amintire, dar și ca un respect pentru cei decedați. Dar toate-s trecătoare. Pentru unii e o modă… În Italia, spre exemplu, oamenii dacă decedează în spital sunt în sicrie duși direct la cimitir. Fără trei zile de stat în casă și fără praznice. Dar monumente pun la morminte. Monumente se pun în toate țările lumii – Iurie Brasoveanu

Mormintele peste o sută de ani din cimitire, care aparțin unor persoane importante din societate, sunt istorie și ele trebuie să facă parte din patrimoniul național. În acest sens, Cimitirul Central ar trebui să obțină statut de muzeu. – Nelly Sambris

Nu știu, poate că așa ne manifestăm respectul, dragostea și tristețea față de cei care au plecat. De fapt, le ridicăm pentru noi, ca să ne alinăm tristețea și să ne umplem golul din suflet – Angela Chelaru

Se face pentru amintire, din dorința de a mai realiza, deși cu întârziere, ceva pentru cei dragi. De fapt, toate acestea rămân mai importante pentru cei rămași în viață… – Silvia Antufiev

Eugeniu Răbdău: Dacă ne referim cum decurg lucrurile în ziua de azi, – cel mai probabil de ochii lumii, este o modă în ziua de azi. Mai bine lași o cruce simplă, dar să fie curat, decât să pui un monument și nu mergi tot anul la cimitir… Sau, cel mai probabil, oamenii care au un apropiat decedat, pentru a-și alina suferința sau pentru a-și impăca sufletul, aici pe pământ în memoria lor fac tot felul de lucruri pentru a le arăta dragostea. Dar concluzia este: cel mai important lucru este ce avem in suflet, nu ce punem pe mormânt de văzul lumii. Frumusețea și dragostea pentru persoana care a decedat se află în suflet. Dar daca luam în considerare unele lucruri, alții fac business pe aceste lucruri. Dupa cum am zis, important ce simțim. Dacă vecinul și-a pus monument asta nu trebuie să fie o obligație sau o îndemnare de a face același lucru, însă la noi din păcate aceasta deja e o tradiție mizerabilă…


34 comentarii

Cum trebuie sa fie un Primar?


Astăzi, primarul m-a surprins. Nu știu dacă a fost întâmplător, cert e că am ieșit din același troleibuz. L-am observat abia la ieșire. Era singurel, fără pază de corp, modest, și arată mai tinăr pentru anii care-i are. Nu avea de loc înfățișare de învingător. Simplu, neobservat, în orice caz, nu s-a auzit nicio forfotă de spaimă sau trimbiță de uimire în troleibuz. Avusem impresia că n-a fost recunoscut de pasagerii troleibuzului nr. 8. Apoi, mi-a venit ideea, să ne imortalizăm prin imagine, să afle și ceilalți oameni ai capitalei, că primarul lor merge cu troleibuzul, și nu contează, dacă este întâmplător, fie că a dat mașina lui la reparație sau dacă a avut de mers doar două stații… Mă recunoscu și el, fie poate așa a vrut să spună primarul… La plimbare? – Nu, e mult de lucru! – a răspuns Dorin Chirtoacă

Bine atunci, voi scrie eu, cum trebuie să Fie un Primar în opinia mea… Poate va fi util pentru următoarea generație de primari moldoveni? Ștefănei și Duca voievozi, precum nepoțelul meu vede în fiecare pe Ștefan cel Mare, fiind impresionat de poveștile despre el…

Cum ar trebui să fie un primar? Mai întâi de toate, el trebuie să fie o persoană decentă și un profesionist. Dar, aceste calități, mi-e teamă că experții electorali nu i-au în considerație. Omul poate fi bun, dar nu și profesionist în domeniu. Lipsește curajul de a convinge oponenții în concepțiile sale. Oricare calități nu ar dispune, nu contează atunci când primarul nu este ales, ci numit. Iar o persoană decentă dacă nu poate rezolva problemele, în mod normal, ar trebui să demisioneze…

Ce este mai grav, e atunci când poporul n-are nicio idee, ce calități ar trebui sa-l facă pe primar un învingător. La noi, câștigă oricine vorbește frumos, și se face convingător prin oratorie. Nu și prin fapte, precum ne dovedește istoria din era primarilor… Trebuie de eradicat vulgaritattea și servilismul în cultură, la fel și în politică. Apropos, despre faptul că un primar trebuie să fie un Făt-Frumos, cu un corp ca la Van Damme, la fel e o confuzie din partea aleșilor. Moldovenii au nevoie la capul lor de o persoană cu un handicap, care ar fi înțeles mai bine durerea lor. Care ar lua în considerație creșterea bunăstării poporului. Și, care ar măsura nu nivelul șomajului, ci disponibilitatea locurilor de muncă. Și să nu ducă situația orașului într-o stare oribilă. Este foarte important! Trebuie să fie la fel de fidel, nu unui partid, ci tuturor moldovenilor, celor care locuiesc în capitala noastră. Și dacă există posibilitatea, să facă ceva util și pentru vecinii noștri, și nu contează, în ce limbă vorbesc.

În funcția de primar trebuie să fie o persoană care cunoaște excelent orașul și problemele lui, și ce-i mai important, – să fie gata să rezolve aceste probleme, nu doar cele ale partidului cărui aparține (este la fel de bine de menționat și unui președinte de stat). Acesta trebuie să fie un manager eficient, cu experiență, un gospodar cu princiipii morale înalte. Acesta trebuie să fie un conducător cu rezultate pozitive, să știe să ”dea cu pumnul în masă” atunci când este ”scuipat” de subordonații lui, nu să cedeze când e intimidat de o voință politică. Politica la o parte! – atunci când e vorba de suferințele omenilor care te-au votat! Execută-le cerințele, nu fi orb, – problemele și rezolvarea lor îți stau în față! Dar și să ceară orășenilor ajutorul lor, la fel ar fi… înțelept. Să fie în comunicare permanentă cu ei, nu să fugă de responsabilități.

Primarul trebuie să fie un executor de afaceri de prima clasă, un om cu experiență politică, o persoană care are susținerea parlamentului și administrației prezidențiale, și dacă se ivesc discordii din motive politice, să acorde prioritate nevoilor unui popor… Și atunci când un nenorocit te face ”ou cu oțet” pe rețele de socializare, la fel, să știe să dea replici înțelepte cu convingere că poate rezolva erorile proprii în guvernare… – Discută, nu tăcea.

Un primar care ar uni toți moldovenii, apoi vecinii. Un primar care să nu fie corupt și împotmolit în afaceri scandaloase de corupție; un primar din popor, care reprezintă interesele lui. În ceea ce privește problemele, care apar în mod permanent și care ar trebui soluționate în Chișinău, și în întreagă republică, – primarul cu siguranță trebuie să se concentreze asupra obiectivelor și problemelor semnalate de orășeni astfel ca: creșterea prețurilor, șomajul și locurile de muncă, sănătatea publică, migrația, creșterea infracționalității, suicidul tinerilor, abuzul de droguri, învățământul școlar, criza morală și cea a culturii în general, salariile, corupția, slăbiciunea guvernului, absența unui program stabil de dezvoltare a economiei, integrarea și investiții economice, ecologia și mediul înconjurător, mirosul urât în oraș, pensiile mici etc.

Abia, la rămas bun, mi-am amintit că Primarul Chirtoacă nu a mers la ”zebră” și, în grabă a trecut neregulamentar strada. Pe jos… Mi s-a părut cam derutat, rătăcit în gânduri și, deja nu mai arată acel om încrezut în sine. Sincer, mi se făcu milă, ca de propriul meu fiu..  Și de ce toți știu doar să dea ”ghionturi” în direcția primarului în loc să se adune ”umăr la umăr” pentru a ridica economia sau să rezolve problemele capitalei? 🙂


8 comentarii

Într-o zi vei face fericit un alt bărbat


O dimineață cenușie și tristă. Ca de obicei, în dimineață – o stare de spirit proastă și o senzație dureroasă în sufletul meu. Sunt nevoită să mă ridic din patul meu călduț și să pășesc într-o lume rece și dură. Și așa, în fiecare zi, cu excepția zilelor de week-end. El încă nu s-a trezit, și în general, el doarme mult timp. Nu luăm dejunul niciodată, împreună. Eu nu-i prepar cafea, nu-i fac tostere cu pâine prăjită. Și cinăm la ore diferite, în locuri diferite. Curând vor fi cinci ani de când ne-am căsătorit, dar, nu dintr-o dată am devenit atât de străini unul de altul. A fost o derivă… pe parcursul timpului. Mai întâi, el îmi aducea dejunurile în pat și-mi cânta serenade, și apoi… s-a săturat, iar mie mi-a stat indiferent. El nu mă mai iubește, și nici eu pe el, cu atât mai mult… Fiecare seară el o petrece cu amanta lui Paulina. N-am văzut-o niciodată, pe această Paulină, dar mi-o imaginez ca fiind o persoană frumoasă, bine îngrijită, de altfel, el n-ar fi plecat la ea. Interesant, oare cum o numește el. Nu cumva, ca și pe mine pe timpuri – ”Prichinduța” lui? La Paulina, unghiile sunt lungi, am înțeles acest lucru după spatele lui zgârâiat, și rujul e roșu aprins, toate cămășile lui sunt pătate cu acest ruj. Înainte, eu le spălam, apoi i-am cedat acest lucru amantei lui, – interesant, ei îi place să le cârpească?

Am ieșit de sub plapumă și am mers la baie. În general, eu le fac pe toate în mod rapid. Nu mă dau cu ruj roșu strident, nu-mi rimez ochii cu săgeți. Cafeaua o cumpăr în drum spre serviciu, – acasă nu se face atât de gustoasă, și să o beau de una singură la fel nu-mi priește. Iată, la volan, eu nu sunt singură, – există o grămadă de oameni în celelate mașini, şi ei cu diferite planuri, proiecte… Am întrat în odaie să i-au geanta. – Pleci déjà? – a întredeschis ochii Viorel. Ciudat, el niciodată nu se trezește înainte ca eu să plec din casă. – Aha, plec, – am murmurat eu indiferentă. – Nu vin să înnoptez acasă. Plec în deplasare de afaceri, nu mă aștepta! – Nici nu am de gând… Și asta e toată conversația noastră în dimineață! Noi niciodată nu discutăm prea mult.eu1

El nu dă vina pe mine că nu-l iubesc, pentru că nici el nu mă iubește. Și, eu nu-i fac zile amare pentru relația cu Paulina lui, pentru că ea este frumoasă, de asemenea, și soțul meu este destul de atractiv ca bărbat. El are nevoie de una ca ea, distractivă și ușoară. Ea este exact așa, altfel el şi-ar fi găsit demult o altă Paulină. Iar eu nu sunt ca ea, am un caracter dificil, nu-mi place deloc să vorbesc mult și este destul de complicat ca cineva să reuşească să mă distreze. Dar, eu sunt una de nădejde. Viorel înainte mereu spunea că sunt o persoană de încredere pe care te poți baza. Probabil, așa și este: dacă el mi se confesează și cere ajutor, nu-i pot refuza acest lucru.

Iată și am ajuns la biroul meu. Lucrez ca editor de știri în ziarul local. Cică, sunt jurnalistă. Cu toate că soțul meu spune, că eu semăn mai mult cu o funcționară birocrată decât cu o jurnalistă. Are dreptate, un povestitor normal din mine nu va reuşi, și nici talent pentru scris nu am de loc. Dar, eu sunt responsabilă pentru imagine și promovare, îmi este de ajuns fără multe talente și efort să-mi merit bănuții munciţi de mine. La întrare stă colegul Sandu, cu el lucrăm împreună. Dacă el stă și si mă privește îndelung, înseamnă, că are nevoie de ceva. De bani? – ”Salut, eu, în legătură cu articole noi, se spune, că ești un editor excelent, iar eu am un articol, m-am gândit că nu întră în funcțiile tale, și totuși,… poate mă ajuți?” – Ei bine, te ajut… – Sandu, probabil, nici nu-și imaginează cât de enervantă este manera asta a lui de storcare cu bâlbâială… Ziua a trecut ca de obicei, și Sandu a rămas foarte mulțumit de lucrul meu pentru el. Chiar mi-a dăruit o ciocolată, iar eu sunt alergică la ea.

Viorel era acasă, ciudat lucru, nu cumva s-a certat cu Paulina lui? Doar este foarte sociabilă și veselă, și precum am înţeles, e foarte greu să o scoți din sărite… Oare ce s-a întâmplat? – Bună, cum a fost ziua ta la serviciu? – Normal, dar tu ce, n-ai plecat în deplasare? – Am întrebat din politețe, cu toate că, nu mă interesa de ce nu este cu ea.

Eu sunt foarte surprins, cum poți tu să rămâi atât de indiferentă? Doar tu știi și înțelegi totul! Chiar nu vrei, ca lucrurile să meargă altfel?, – a murmurat el, însă cu nepăsare, de parcă nu mie s-ar fi adresat. – Eu, pur și simplu, nu iubesc scandaluri, – am zis eu. – A, tu nici florile nu iubești, nici atunci când cineva ți le dăruiește! – Și ea, le iubește? – pe buzele mele apăru un zâmbet ironic. – Da, și ea nu este alergică la ciocolată! – Mi-am amintit că Sandu îmi dărui ciocolată. – Na, dă-i o ciocolată din partea mea. Dar nucile îi plac? – Nu! Așa nu se poate! Trebuie să divorțăm, – a strigat el. Nu mai pot nici eu. A devenit clar de ce n-a plecat la Paulina. Trebuia să se întâmple într-o zi, și eram deja pregătită. Sau, poate el a fost pe la ea, și ea a insistat cu alegerea între noi, femeile lui? – ”Mâine, mergem să depunem actele de divorț, chiar în dimineață!” Mi s-a făcut mai ușor după această frază a lui. Nu știu de ce mă gândeam, că e strașnic și dureros. Dar, reiese că a fost ușor.

El a venit dimineața. Am mers împreună la biroul stării civile, am depus actele. Peste o lună va avea loc divorțul. El este fericit, și eu la fel. Putem deveni liberi, dar, ce-i adevărat, el o are pe Paulina, care necesită multă atenție, și o va cere permanent de la el!.. Iar eu am doar… un serviciu, care îmi va cere multă răbdare…

Niciodată nu voi uita ziua, atunci când am divorțat. Acum mi se pare că a fost mai distractiv și mai luminos decât la nunta noastră, deși atunci ne iubeam și eram fericiți. Iar în ziua divorțului totul era diferit. Deși nu, și în ziua divorțului eram foarte fericiți. Nunțile la toți sunt la fel, cu o mulțime de neamuri, prieteni, cu mireasă în rochie albă, – toți sunt foarte fericiți, iar tinerii îngrijorați și cred într-un viitor mai luminos.eu

Și, divorțul? Cum oamenii divorțează? În ce se îmbracă? La ce se gândesc dis-de-dimineață? Probabil, că totul e spre bine, sau invers, își mușcă buzele, învinuindu-se pe sine pentru viața friptă oferită celuilalt… deja fost soț? Că ar fi fost totul altfel, dar lipsa de experiență, a iubirii… a stricat o viață de familie?

Am îmbrăcat o rochie neagră, curat simbolic: dacă la nuntă, atunci când se întemeiază o familie, ea trebuie să fie albă, atunci în timpul divorțului, când totul se termină, ea se transformă în negru. Am găsit și pantofii negri pe tocuri înalte, mai demult ascunse prin dulapuri. Fie, ca astăzi eu să fiu mai elegantă. După înregistrare la stare civilă, am decis să mâncăm undeva, și am băut mai mult decât se cuvine. În acea seară, a fost deosebit de distractiv, și… cald pe suflet.  Am râs mult și ne vorbeam fără întrerupere. Pentru prima dată în ultimul an. El chiar m-a numit de câteva ori ”prichinduța” lui. Plăcut, nu am cuvinte. Și am dansat, la fel ca atunci când am făcut cunoștință de ziua de naștere la amicul lui. Viorel spunea, că sunt drăguță, și că în ciuda caracterului meu dur și uscat, sunt foarte delicată și feminină. Și eu îl numeam pe ”nume”. – Nu-mi pare rău, că am fost acești cinci ani cu tine împreună, – mi-a șoptit el la ureche. Am înțeles, că trebuie să-i răspund cu ceva plăcut și frumos: – Și eu, la fel… Și mai sper, că la tine totul va fi bine. – S-a primit nu atât de sincer, de parcă ar fi o îndrumare din partea mea…

Viorel a achitat nota și am ieșit. Am prins un taxi. Deja știam ce va fi mai în continuare. Sexul de adio, – va fi mult mai romantic și mai plăcut ca cel dintâi. Și așa s-a întâmplat, înainte de a întra în apartament, Viorel a început să scoată rochia de pe mine. Brațele lui puternice mă țineau strâns și pentru o clipă am crezut, că am dorit mult de tot să fie astfel totdeauna, ca el să nu-mi mai dea drumul… Când m-am trezit, el nu mai era alături. N-a lăsat nicio urmă a existenței lui. Și apartamentul s-a pustiit, de parcă am locuit mereu singură în acest local singuratic și trist. Am căutat o scrisoare de adio și un trandafir alături. Ca în filme. Dar, n-am găsit nimic. Apoi, eu căutam lucrurile lui, cămășile, fie și cu rujul roșu pătate, țigările lui, cana lui. Totul înzadar. El a luat cu el până și unica noastră fotografie împreună, unde eram îndrăgostiți și fericiți. A aruncat-o? Sau, şi-a lăsat-o ca amintire? Mi s-a făcut trist de tot. Mi-am dorit să vină în seară, ca de obicei, acasă, fie și de la Paulina lui… Mă gândeam, că noi am fost o pereche frumoasă împreună. El, un brunet înalt, iar eu – prichinduța lui.

”Cândva, într-o zi, vei face fericit un alt bărbat”, – răsunau în minte cuvintele lui.  Deci, chiar dacă pentru o vreme, el a fost fericit cu mine. Mi s-a făcut mai ușor de la acest gând. De atunci, nu l-am mai văzut. Niciodată și nicăieri. Nu știu, unde este și cu cine. Dacă are copii, dacă a cumpărat vilă la care visa. Unde a plecat și unde a ajuns… A devenit mai bărbătos sau invers, a devenit chel sau burtos, bând berea lui. Interesant, atunci când este întrebat despre prima lui căsătorie, oare ce răspunde sau spune ceva, în general despre mine? Și atunci când își aduce aminte de mine, apare zâmbetul pe chipul lui sau el regretă că a fost legat de mine prin căsătorie.  Și fotografia noastră e la el în continuare. El o privește cu gândul, că așa nu se poate de trăit. Cel mai probabil, că nici n-a păstrat-o. A dispărut, precum a dispărut demult și dragostea noastră, și micuța noastră familie. Și copilașul avortat după ce el a plecat de la mine…

În adâncă bătrânețe, el într-o seară de iarnă va aduna nepoțeii lui la un șemineu și va începe să le spună basme. Atunci, când se vor termina basmele, va începe cu propria lui poveste. Nici nu poveste, ci istoria lui. Istoria despre ceea cum el, fie și temporar, a iubit-o nu pe bunica lor cea bună și blândă, dar pe o Albă-ca-Zăpadă rea și cu inimă rece.

Niciodată să nu iubiți femeile, care nu sunt în stare să iubească reciproc. Astfel de femei – să nu le permiteți să pătrundă în inima voastră. Ele pot fi o fericire temporară, în schimb vor acapara toată energia voastră”- le va spune bunelul, dar nu în acea noapte de iarnă, probabil, atunci când ei vor crește mai mari. Nepoților le vor plăcea mult sugestiile bunelului, și ei îl vor cita mai departe.

Iar eu, toată viața mea mă voi gândi la ceea, cât de frumoasă pereche am fost, – el brunetul înalt și eu, prichinduța lui…


12 comentarii

Iubeşte precum şi eu te iubesc!


L-am rugat pe Dumnezeu să-l pedepsească pe duşmanul meu, – şi Domnul mi-a răspuns:’’Nu. El este destinat să-ţi fie cel mai bun prieten’’. De aceea, nu ţin pică pe cei ce mă supără, pentru că, în cele din urmă, ei devin, într-adevăr, prietenii mei. Viaţa mă convinge zilnic, cine mi-e prieten… Dar, şi dacă eu merit prietenia lor…eu de vorba cu Domnul

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare, şi El mi-a spus:’’Nu. Răbdarea – este rezultatul testelor îndurate. Răbdarea nu se dăruie, ea se Învaţă!’’ – Şi, Doamne ajută, cât timp a trebuit să îndur, ca să înţeleg că răbdarea e una din calităţi oferite de un caracter dur ce înfruntă obstacole oferite de viaţă, zi de zi… Poate, doar un prost nu va rezista. Și, eu îmi testez uneori prietenii, colegii, ca un catâr pentru a-i face să înţeleagă sinceritatea mea în relaţia omului din Noi, fără a le oferi sursa… răbdării mele 🙂

L-am rugat pe Dumnezeu să mă lipsească de mândrie, de acest orgoliu sălbatic. Şi, Domnul mi-a spus:’’Nu. Mândria nu se i-a înapoi, nu se oferă, nici nu se lipseşte. De ea – se refuză, pur și simplu! – Şi oricât nu m-am ţinut de mândrie, circumstanţele m-au învăţat să mă lipsesc de ea, oricum, am învăţat să cedez cu demnitate, pentru că este și în interesul tuturor şi pentru pacea de suflet…

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericire. Îl rog şi pentru mine şi pentru toată lumea. Şi Domnul îmi răspunde:’’Eu îţi dau Binecuvântarea, iar Fericirea ta depinde numai de tine! – Doamne ajută, în continuare, pentru că eu am realizat din plin cuvintele Tale, şi mă simt fericită pentru că sunt binecuvântată de Tine, să fiu precum doresc să fiu şi eu şi cei dragi mie! De aceea, sunt frumoasă, tânără, pentru că fericirea izvorăşte din interiorul meu… Oamenii întreabă, de ce sunt … tânără? Ce poate fi mai îmbucurătoratunci când te simți prost cu sănătatea? Şi ce e mai vesel…-  în aceste timpuri grele, pline de amărăciuni provocate de acțiunile demnitarilor în defavoarea noastră, și a guvernului votat chiar de noi?

L-am rugat pe Dumnezeu să mă protejeze pe mine şi pe cei dragi de durere, – şi Dumnezeu a răspuns:”Nu. Noi suferim şi depăşim suferinţa prin durere – doar Împreună’’  Și Durerea a devenit o parte precum o necesitate a vieţii noastre suferinde. Vine şi de la fapte rele, –  în urma lor suferă copilul tău. Răsplata nu e singură, ea poate acapara persoane dragi şi nevinovate, e mai mare durerea atunci. O vorbă rea, – o durere în plus. Nu blestema, nu viola, nu bate… – Nu lăsa durere în urma ta!

I-am cerut Domnului să pot creşte spiritual. Dar Domnul mi-a spus:’’Nu. Spiritul trebuie să se dezvolte şi să crească singur, iar Eu voi şopti Cum..”.- Şi, zi cu zi, îmi stăpânesc spiritul, să fie demn de dorinţele și faptele mele. Iar Rugăciunile au devenit discuțiile mele cu Dumnezeu, care întotdeauna ecu noi…  Chiar dacă uneori nu reușesc să mă înțeleg cu oamenii, eu știu la Cine să mă adresez după ajutor… – Doamne ajută, în continuare, şi pentru copiii noştri!

M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să iubesc pe alţii la fel cum mă iubeşte El. – Şi Dumnezeu a spus:’’Cu mare bucurie! Oh, în sfârşit, – În cele din urmă, ai înţeles Ce Este necesar să Ceri…’’

❤ ❤ ❤