Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


4 comentarii

Ce mai ai tu de făcut?


Atunci când vii la serviciu, în cazul meu într-o bibliotecă: optimistă și cu mare speranță să-ți faci o carieră reușită și începi să activezi cu energie fiind o fetiță inocentă și nu chiar pricepută în domeniu, acea care aranjează mesele cu plăcinte și cafea în săli, face statistică, încarcă și introduce zi cu zi cărțile pe rafturi, chiar dacă fetița pe parcurs pare să fi devenit ”vedetă”, să schimbi psihologia oamenilor care au văzut-o aducând cafeaua, aranjând și târând cărțile de pe rafturi la cititori și înapoi, este foarte și foarte dificil, mai ales la moldoveni. Am vrut, pur și simplu, să nu fiu mereu privită de sus și tratată ca o fetiță cu nevoi speciale, ci ca o persoană care știe să facă ceva util, iar cu timpul mulțumită pentru profesionalismul datorat anilor de experiență, și – uneori ascultată pentru ideile și sugestiile în domeniu… Pentru mine sunt importante conținutul și poveștile pe care le scriu în blog. Le scriu astăzi, și imediat cineva le citește și se inspiră din ele, fie împarte spiritul ivit cu apropiații săi.

Eu sunt acea persoană generoasă care scrie, filmează, distribuie, promovează, și care cu plăcere informează utilizatorii. Necondiționat! Nu am timp să mă plictisesc. Uneori, mi-e dor de atmosfera timpurilor sovietice, atunci când relațiile de familie și de prietenie erau de mare preț. Atunci când și colegii se înțelegeau unul pe altul, erau solidari, și deveneau prieteni pe o viață. Acum toate acestea s-au evaporat/destrămat, toată lumea a fugit dincolo de hotarele Moldovei, diaspora se întrunește în cluburi, iar mentalitatea oamenilor cu bunătate rămași de nevoie în țară se reduce la comentariile de pe rețele de socializare..  Monitorul și sticla TV acum sunt amicii tăi, doar ca roboței de aluminiu… Și te împaci cu aceste gânduri, pentru că nu ai încotro… Ăsta e adevărul prezent…

Cel mai teribil e când șeful nu te apreciază, îți arată spatele, te blochează sau îți spune pe șleau, ”Ce mai ai tu de făcut?” După 35 de ani de muncă și experiență în domeniu s-auzi aceasta și nu o dată, este dureros. Și după ani de rugi la șefi pentru condiții normale de muncă, și pentru un calculator performant, că de la cel vechi ai orbit și ai nevoie de operație la ochi pentru care nu ai bani… De salariu nu mai discut… Nu ai la cine te adresa, iar când dai peste cineva care pare de încredere, imediat devii dezamăgită…

Oameni buni, dar nici eu nu sunt de fier! Sănătatea nu te întreabă o vrei sau nu, și nici cea a copiilor. Vine timpul când te întrebi, ce ți-a dăruit servicul în schimbul devotamentului tău, decât nervi și boli incontinue? Ai călătorit, te-ai odihnit prin schimburi de experiență precum o fac cel puțin lunar, șefii tăi? Nu, ca de obicei. Banii promiși pentru club, semnate anual în planurile de activitate nu merg niciodată în direcția stabilită… Eu finișez proiectul meu Clubul ”Impresii din viata si carti”, și din acelaș motiv, și pentru a face o pauză pentru că am și alte proiecte de realizat, sper mult la atitudine și ajutorul adecvat din partea colegilor și protagoniștilor clubului. Facem Cartea!

Principala problemă care roiește în capul meu: ”Oare oamenii nu au obosit de toate acestea?” Într-adevăr, munca mea este necesară, sau cu mine se astupă o gaură, pentru că nu se găsește o altă perspectivă de a organiza acțiuni la nivel mai înalt? De loc nu vreau să mă impun, doar că mă simt terorizată și umilită, atunci când lucrul e lipsit de respect și cineva te lasă nedumerită, pentru că se simte ”șefă” care nu se poate împăca cu gândul că te poți ridica la ”nivelul” ei… Știu totul despre munca mea, doar că sunt un omuleț practic și îmi reduc acțiunile la fapte… De la fapte la vorbe dure, dacă e nevoie 😀

❤ Impresii din viata si carti/Blog Svetlana Vizitiu

 

Reclame


10 comentarii

Pentru lume era doar amanta


S-a trezit brusc la două noaptea. Totul era ca de obicei: ceasul bifa pe perete, pe rafturi se vedeau imaginile și peste tot erau flori. Frumos, dar parcă era dureros să privești acest tablou. A întors capul și o văzu. Ea dormea liniștit, aruncând pătura de pe sine. Fața ei divulga un aspect nemulțumit și chiar jignitor, dar în general, era destul de dulce. Era plăcut s-o privești, nu și să o admiri. Ce s-a întâmplat totuși? Se ridică fără zgomot și întră în bucătărie. N-a reușit să ajungă acolo că privirea îi căzu pe fotografia lor de la nuntă. A zâmbit ușor și a luat-o în mâini. Cât era ea de fericită atunci când el a fost de acord s-o ia de soție după cei șapte ani de despărțiri și reuniuni. Și – ce acum? Ea este o femeie profund nefericită, pentru că anume el așa o face. N-a iubit-o și niciodată nu o va iubi. Da, el simte pentru ea afecțiune și respect, nu mai mult. Nu este ea femeia după care ar pleca la capătul lumii, și de la care ar dori să aibă copii. Nu-i unește nimic. Decât ceea că sunt împreună. De ce au ajuns pănă aici? 

Totul e simplu: el a venit dintr-o provincie, crezând că toate ușile capitalei vor fi deschise pentru el. Dar, s-a confruntat cu o realitate mult mai dură: nimeni nu are nevoie de el, și să cucerească acele înălțimi la care visa, nu are șanse. Apoi a apărut ea, cu bani, cu un serviciu de prestigiu și, desigur, cu apartamentul propriu. El nici nu-și amintește prima lor întâlnire: o fată ca fată, nimic neobișnuit, cu excepția banilor părinților ei. Deși, ar trebui să le fie recunăscător pentru locul său de muncă și că l-au acceptat în familia lor. Astfel, au zburat șapte ani. Ea era alături, cu toate că el o înșela de zeci de ori, și ea cunoștea și tolera acest lucru. Și toate ca răsplată pentru acordul lui de a se căsători cu dânsa. Și de ce nu? În acel moment a avut totul, iar părinții au început să-l preseze:”Cât se poate? Căsătoriți-vă odată! Privește-o – este o soție ideală!” Așa că s-a căsătorit.

Doar pentru că nu a putut spune ”Nu”. Și acum, se trezește cu nopțile de spaimă. De frică pentru viitorul lui. Ce urmează: copilul pe care și-l dorește ea, și nu el?  Serviciul propus de tatăl ei?

Prefăcătorie constantă că totul la ei e bine, și că sunt fericiți împreună la nebunie? Adâncit în gânduri, el a pus fotografia la loc și a ieșit la balcon.

Aerul adia a primăvară, cu un trecut și viitor eșuat. Și-a strâns degetele în pumni și a inspirat aerul proaspăt. Cum să se decidă la acest pas? Cum să-i spună despre ceea ce știe și ea deja? Eh, dacă ar putea întoarce timpul!..

Undeva mai jos se auzi un zgomot, deritecătorul incepu să măture strada. Iată și o nouă zi de după colț. Însă el dorea, ca ziua să nu fi început…

Și undeva nu departe, la următoarea stradă, într-o clădire obișnuită dormea EA. Visul lui, speranța lui, iubirea lui. El își va aminti mirosul părului ei și peste zece ani, își va aminti de zâmbetul ei, vocea, ochii. El își va aminti tot ce are legătură cu EA.

Da, pentru toată lumea, inclusiv pentru cea care doarme în patul lor comun, ea era doar amantă… Dar nu și pentru el…

Nu vă legați viețile cu alte persoane atunci când suferiți de eșecul iubirii. Aveți grijă de inimă și de iubire!

❤ (SV)


14 comentarii

Irina Staver: ’’Cred în lumea noastră, în cea care trăim’’


irina staverProbabil, că veţi întreba, cum e posibil că această fată reflectează asupra vieţii umane precum un om cu experienţă la cei 26 de ani ai săi? Irina Staver, o persoană inteligentă, modestă, dar ambiţioasă şi perseverentă, foarte pozitivă, şi, se pare că ar fi trăit numai bucurie, încântare, şi vede toată lumea în roz: buni, minunaţi şi inocenţi… Dar nu e chiar aşa: la fel, ca oricare om obişnuit a cunoscut semnele invidiei, răului, izolării de sine încă de când a început studiile la şcoală. Nu crede în perfecţionism, cert e că dintotdeauna s-a stăruit să facă lucrurile cu maximă grijă, cu dăruire şi frumuseţe, ceea ce nu poate să placă tuturor, stârnind şi reacţii contradictorii. Nu poţi fugi de invidia umană, eşti nevoit să te lupţi cu ea de una singură, cu înţelepciune, fie să te resemnezi continuând să faci fapte bune, urcând la munte printre stânci şi flori: asta-i viaţa! Fericirea ei supremă: Dumnezeu şi părinţii ei – Liviu şi Ala. Lor li se dedică totul, şi partea cea mai luminoasă din firea Irinei, – care inspiră, încălzeşte şi iubeşte…

Nu este omul stereotipurilor, nici omul rețetelor, cu atât mai puțin a celor de viață. Dar are şi ea unele reţete, şi cu siguranţă poate spune doar ceea ce simte şi crede: unele concepţii înţelepte formulate încă de clasici, generate de urmaşi, şi pentru cineva, devenite individuale ca lecţii de viaţă. Esenţial e: ‘’să nu ne pierdem pe noi inşine, să nu ne pierdem condiția umană cu toate valorile ei de bază, să putem ierta de fiecare dată, să putem iubi și dărui, și să așteptăm dacă, într-adevăr, credem că acel lucru  merită… ‘’răbdarea’’ noastră’’. Este conceptul Irinei Staver, cu o condiție necesară în luptă cu viața și cu vacarmul zilelor prezente, ‘’Să credem în lumea noastră, în lumea care trăim!’’

Prima ei amintire la propriu, Irina începe cu luna mai, ziua a zecea, a anului 1990. ‘’Amintire a familiei mele despre mine, nu și a mea’’. Cu primii paşi făcuţi de ea la zece luni de viaţă, chiar de ziua de naştere a mamei sale:’’Știți, când ești încă atât de mic, nu ai încă resurse financiare să-i cumperi mamei un cadou, dar o poți face să plângă de fericire văzându-te Om pășind pentru prima dată în viață.’’

’Așa precum fluturii se ascund în flori, astfel și noi, oamenii – în povești’’  Iubeşţe copiii și ei o iubesc pe Irina. ‘’Avem întotdeauna ceva a ne spune, iar dacă nu ne vorbim, ne zâmbim sau ne spunem povești’’. De altfel, una dintre marile ei pasiuni sunt poveștile relatate sau citite duios, cald şi înțelept, celor mici’’. Adoră, în special, fetițele, – lumea lor o fascinează și-i place să-i facă să zâmbească. Nu este încă căsătorită, și nici copii nu are. Crede că pentru o viață de familie ai nevoie de o altfel de pregătire, mult mai serioasă, – e nevoie de o ’’coacere a sinelui”. În cazul ei, spune că simte ’’că nu are să vină decât pe la 30 de ani, chiar dacă deja mă simt de parcă aș avea toți anii trăiți’’…staver

Prima dragoste, cea cu fluturi în stomac, a venit mai târziu, la 18 ani. S-a început, şi continuă la fel, în familie. O Dragoste de cristal sau de porțelan, o dragoste copilăroasă din acelea care te face să te simți mereu cu ușă în Rai. Când povestea finişează, ușa se închide brusc și tu aterizezi pe pământ. A fost sincer și frumos pentru toată viața. A rămas la fel, în pofida dezamăgiri în El, cu prima mare trădăre şi infidelitate cu prietena ei cea mai apropiată… În fond, tema despre bărbați este cea mai grea pentru Irina, nu vrea să vorbească despre ei. ‘’De fiece dată, în locul cuvintelor, mi se așează pietrele, pentru că au urmat și alte dezamăgiri. Eu știu una, şi există o certitudine în viața mea, – acel bărbat va avea neapărat ceva din tatăl meu: noblețe, respect, înțelepciune și putere de a decide orice și oricând va fi nevoie’’.

Prietenii. Spune, că ea cunoaşte bine oamenii, și ei o cunosc pe ea: ’’Aceasta numim prietenie sau, nu numim’’. În ceea ce o privește, nu crede că are mulți prieteni, deși așa s-ar părea. Nu îşi doreşte acest lucru fals. Prietenii, în realitate, are foarte puțini, dar buni. Ea crede în prietenie doar atunci ’’când așa-zisul prieten e întotdeauna bun și sincer cu tine, receptiv și intuitiv la momentele tale, și de bucurie, dar și de suferință, se interesează de tine, și ar face într-adevăr tot ce poate să te vadă bine și senin. În caz contrar, există cunoștințe și oameni cu care viața, pur și simplu, te-a intersectat. Există, și Oameni-Lecții’’. Până nu de demult, îşi făcea mai ușor prieteni, acum a devenit mai cumpătată, pentru că și lecțiile de dezamăgire au devenit mai frecvente și tot mai durute. Nu poartă pică nimănui, deoarece, sunt ei, ’’oamenii-lecții’’ de la care ai ce învăţa, de bine sau rău…

Pasiuni. Momente de răgaz şi liniște, Irinei place să le umple cu multă armonie, conexiune cu natură și oamenii cei mai dragi. În funcție de lungimea clipei libere, alege evenimentele și locuri noi care o inspiră, fie, pe cele vechi, care-i reâncarcă Universul. Uneori e ceva pierdut, dar ca urmare, regăsit…

Citeşte multe cărţi, dar şi le mai scrie. Uneori. Până acum are lansate două volume de poezii și proză, urmează și al treilea volum în curând. Primul volum, “Odă Poeziei”, conține poezie pură, este prefațat de Nicolae Dabija, editat și apărut pentru prima oară la editura „Nicora”, București 2013, unde a fost și lansat prima dată. Se aminteşte că, în acel prim cuvânt al autorului, scria:’’Eu cred că poezia este numai artă, este însăși viața. Prin această plachetă de versuri, nu-şi doreşte decât să ajute pe cineva, să poată tămădui răni, care nu se văd, dar se simt, să încerce o reînviere în oameni, și mai cu seamă, în cei mai tineri. O deschidere către valori, care i se par autentice, durabile, veșnice: mamă, părinți, iubire, țară, poezie.”dabija staver

Citeşte în timpul liber, cu serile, în parc sau în orice alt loc decât acasă, şi niciodată în pauze de masă la servici. De altfel, Cartea, pentru Irina merită toată atenția. ’’Mai întâi mă eliberez de negativ, de toate problemele’’, și atunci îşi permite să ia o carte în mâini.’’Cartea, mai ales, cea bună, cere un soi de intimitate, dacă vreți. Pentru că ea se vrea să fie înțeleasă, mai înainte de toate, nu doar citită’’, – spune Irina. Acum, ea citeşte toată opera a scriitorului ei preferat din Basarabia, Nicolae Dabija, începând cu ’’Tema pentru acasă”:’’Înțeleg de ce a ajuns a fi tradusă și în China, e o Capodoperă’’. Adoră Jurnalele, cartea preferată a ei rămâne a fi de Oana Pellea (’’e despre viață, despre Tot’’). A citit şi are toate cărțile de Mihaela Rădulescu, – cărți motivaționale, cărți care inspiră, de ’’Profil Jurnalistic’’, bineînțeles, şi cărţi cu poezii, inclusiv. Aruncând o privire la raftul de sus din odaie, observă şi cărţile cu poezii proprii. Le recomandă cititorilor cărți reale, cele care pot fi ’’atinse, răsfoite din toate părțile și în care îți poți face și însemnări. Sunt cărți adevărate, poate, la fel ca și oamenii’’.

O carte cu adevărat bună, de regulă, într-un loc liniștit, în brațele calde ale verii, o predispune la pozitiv și frumos. De asemenea, de mică fiind are pasiune pentru o lume necunoscută, misterioasă și, mai puțin, accesibilă sau explorată de către oameni. În acest sens, documentarele bine realizate, oamenii dotați cu altfel de puteri, dar și expedițiile cosmice, aduc curiozitate, cunoaștere și deosebită plăcere. De altfel, Irina visează la o expediție cosmică, fără glumă.

Destinații turistice din Moldova. ‘’Casa bunicii’’, și, în general, locurile mai bogate cu iarbă verde, prospețime și mai utile pentru sănătate’’. Pe lista locurilor vizionate și îndrăgite de Irina, se regăsesc Orheiul vechi, Mănăstirile Moldovei și, în special, Mănăstirea de la Curchi; ca urmare, satul Lozova, vinăriile din beciurile de la Cricova și Mileștii Mici, satul Vatra (cariera Pruncul, la 10 km de Vatra), Țîpova, Saharna, Soroca. ‘’Destinații turistice în Republica Moldova sunt, și încă avem multe, însă, pe lista celor recomandate, sunt cele dintâi’’

Vorbind de job, cel de acum, și cele din trecut, Irina a fost dintotdeauna o persoană universală: jurnalistă ‘’mai puțin a presei scrise și mai mult a radioului și a televiziunii’’ – (Radio Moldova, Radio Moldova Tineret, Radio Național FM, Radio VoceaBasarabiei, TV Moldova 1 , emisiunea “BunăDimineața”). A făcut divertisment, și muncă de manager, de prezentatoare, de scenarist și autor de programe. Dacă cu adevărat îi place ce face, se implică totalmente cu dăruire de sine. La fel, ca în poezie și în meserie, Irina preferă să înceapă de jos, de la pereții albi și goi, să dea ea culoare, o viață, pe care crede că o merită. Așa cum s-a întâmplat, bunăoară, și la Național FM. A găsit niște ziduri albe, la propriu și la figurat, şi în câteva luni, le-a umplut cu oameni talentaţi, dedicați, profesioniști plini de speranță. Din păcate, viața job-ului la radiou nu a fost prea lungă, dar experiența și oamenii de acolo, au însufleţit-o pentru totdeauna cu optimism..

În continuare, Irina Staver vine cu noi realizări, lucrând și dezvoltând un proiect de profil educațional. Primele încercări, de probă au fost meditațiile online de pregatire pentru Bacalaureat, o platformă numită sugestiv “La un click de BAC”, menită să încurajeze și să le demonstreze elevilor, că există viață și după BAC, și că etapele de pregatire pentru examene, presupune muncă și motivație. Deocamdată, nu ne poate spune prea multe, pentru că urmează niște schimbări, dar ea speră să fie de bun augur!

Recomandă şi doreşte multă fericire oamenilor! – Irina, şi noi suntem cu tine… într-un pas şi ceas bun! Să fii fericită! Baftă şi reuşite în viaţă!