Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club

Ludmila Popovici: Nu renunțaţi la cărți și la vise!

3 comentarii


Unul dintre cele mai grele lucruri este să vorbesc despre mine. pop9Dar uneori ,nu ai cum să dai înapoi, deoarece, ți se solicită anume aceasta! Anul trecut, m-am confruntat cu această dificultate, fiind una dintre cele 4 finaliste ale Programului ”Peacemaker Women” 2012, ale Institutului Păcii și Justiției, de la Universitatea din San Diego, SUA. La diverse întâlniri, interviuri sau discursuri publice, eu puneam accentul pe echipa mea, pe realizările comune, dar de multe ori mi se spunea: ”nu uita de tine însuți,  nu uita  de contribuția ta, de eforturile tale, care au fost enorme în tot ce s-a realizat. Nu uita să spui – Eu am făcut asta –  atunci, când știi că rolul tău a fost unul important, dacă nu chiar decisiv”. Atunci mi-am dat seama, că este o trăsătură comună pentru mai mulți moldoveni – nu prea suntem obișnuiți să ne scoatem în evidență, să ne auto-apreciem la justa valoare și, doar dacă suntem ”descoperiți” de cineva, atunci înțelegem, de fapt, că chiar suntem importanți și într-un fel, mai speciali. Fiind in SUA timp de 2 luni, m-am simțit atât de apreciată și respectată pentru ceea ce fac, cum nu am fost toata viața mea. Am înțeles, care sunt marile deosebiri dintre cultura și valorile a 2 societăți diferite și, de ce acolo, unde accentul se pune pe oameni,  lucrurile merg mai bine. Dar să revenim la ale noastre – la propunerea unei Doamne speciale, Svetlana Vizitiu, de a vorbi despre impresii din viaţă și cărți. M-am bucurat, că pot vorbi despre cărți, care au jucat un rol deosebit în viața mea! Ele au fost o taină pentru mine, când eram de câțiva ani și au devenit un magnet, când am deprins să leg frumușel silabele în cuvinte. Eram al 4-lea copil din 5, într-o familie, unde iarna se făceau concerte pe o scenă improvizată pe un scăunel. Tata ne premia cu monede de 20, 50 sau chiar, cu câte o rublă din metal, cu capul lui Lenin, cum era pe atunci. Premiul cel mare, ce mai! Învățam și eu din auzite poezii, cântece, dar mă uitam cu jind la cărțile surorilor mele mai mari, pe care le răsfoiam în secret când ele erau la școală, ca să mă uit cel puțin la poze. Tata ne-a cumpărat o etajeră din lemn, cu 5 rafturi – câte unul pentru fiecare. Eu mă tot apropiam de raftul meu, care era încă mai gol – doar câteva cărți vechi care nu mai trebuiau celor mai mari și câteva jucării de cauciuc, care țiuiau când le apăsam. Dar când a plecat și fratele la școală, eu m-am bocit cu cuvinte de nu știa mama cum să mă aline. Aveam vre-o 4 ani pe atunci și fratele a început să mă învețe și pe mine literele din abecedarul său. Mai mare bucurie pe capul meu nu era, când deja legam silabele și încercam să dezleg misterul cărților! Uneori mă țineam scai de surori ca să mă ia cu ele la școală, unde stăteam cuminte în bancă și mă bucuram enorm când învățătoarea mă întreba ceva ce eu știam! Mai ales că se mai întâmpla că unii elevi dintr-a 4-a să nu știe răspunsul. Evident că am mers cu un an mei devreme la școală, unde deja eram nedespărțită de cărți. Aveam abonament la bibliotecă și citeam foarte mult, iar cu prima ocazie îmi cumpăram cărți noi sau le primeam cadou. Ce ne oferă cărțile? Foarte multe! Creștem cu ele, învățăm multe lucruri, ne îndrăgostim de tot ce e frumos, zburăm și visăm! popov2Da, visăm! Dar și mai frumos este că unele vise devin realitate! Când am citit romanul Omul-amfibie de Aleksandr Beleaev, am început a visa că voi deveni medic și că voi trata  pacienții mei bine, ca să nu fie nevoiți să trăiască în apă sau alte condiții extreme. Și am devenit! Iar citind cartea scriitorului canadian Sat Okh, Țara stâncilor sărate, am început a visa că într-o bună zi voi ajunge să văd cu ochii mei asemenea locuri și oameni speciali cum sunt indienii. Si am ajuns! Peste cca 40 de ani, eu am vizitat o rezervație indiană din SUA, unde am întâlnit oameni speciali, dar sper că o să ajung și să comunic și cu indienii din Canada. Coliba unchiului Tom, romanul scris de autoarea americană Harriet Beecher Stowe, m-a făcut să visez să ajung în America. Și am vizitat anul trecut SUA. Iar recent am revenit din Africa, din Kenya care m-a încântat cu peisajele ei și cu oamenii deosebiți. popov6De fapt, am călătorit mult și am vizitat peste 25 din țările lumii de pe 4 continente, dar sper să ajung și în Australia și în America de Sud, unde de fapt soțul meu are chiar și rude. Una dintre cărțile care mi-a marcat viața, a fost romanul lui Nicolae Costenco, Severograd. Nu știu cum a ajuns pe polița mea – cumpărat sau dăruit, dar țin minte cum l-am citit. Eram în vacanța de vară și după ce îndeplineam sarcinile de pe lângă casă, din lista mamei, mă urcam frumușel în podul casei, ca să nu mă deranjeze nimeni și citeam, încercând să aflu cu mintea mea de copil – ce căutau moldovenii noștri în Siberia? Că printre rânduri, prindeam eu firul că nu le este tocmai bine acolo și nu înfloresc de fericire. Mai ales că unii s-au înecat în râul Lena, iar altcineva a fost strivit de locomotiva unui tren în care se încărcau buștenii, etc. Nu am mai răbdat și m-am dus la mama, cu întrebări. Ea a rămas mirată și privind în jur, chiar dacă eram în gradina noastră, unde ea culegea florile de trandafir pentru dulceață, m-a întrebat: dar de unde mă rog știi de Siberia? I-am zis, că din cartea citită în ultimele zile. La care ea m-a luat frumușel la ales petalele de trandafir și după un oftat adânc, a început a depăna firul amintirilor. popoviMama era exact cam de vârsta mea, în jur de 14 ani, când  a avut loc valul deportărilor din 1949. Și-a amintit cu durere în suflet de acea zi neagra, dar și de alte zile negre trăite de ea și familia ei, după ce am fost ”eliberați”. Dar mi-a zis răspicat să fiu atentă și să nu spun nimănui, că nu e voie de vorbit despre asta.  Atunci am înțeles că istoria predată la școală miroase un pic a minciuni. Iar mai târziu, la obiectul Științe sociale, am fost unica din clasă care a scris în eseu că nu vom ajunge să trăim în comunism, care este o utopie! Aoleu, numai eu și tatăl meu știm cât am avut de suferit, ca mai apoi să mi se pună piedici și la examenele de absolvire, ca să nu iau medalia de aur, pe care chiar că o meritam. Dar așa am învățat multe lecții din viață. Și nu exista învățători ”buni” sau ”răi”, deoarece, de la fiecare învațăm câte ceva – chiar și cum nu trebuie să fim și ce nu trebuie să facempopov3În genere, eu nu regret multe piedici și probleme pe care mi le creau cei care erau foarte loiali sistemului,  deoarece în așa mod m-am călit și am ajuns să apăr și drepturile altor persoane. Am întâlnit multe persoane bune în viața mea, dar am avut parte și de răuvoitori, pizmași, invidioși. Oricum, le sunt recunoscătoare tuturor, deoarece m-au ajutat să înțeleg lucrurile și să fac o diferență. Vreau să menționez că eu am avut noroc în viață de părinți deosebiți. Regretatul meu tată ne sfătuia de bine și ne învăța prin pilde și proverbe. El avea câte un proverb pentru fiecare situație și chiar mă gândesc uneori să mi le amintesc pe rând și să le culeg în file aparte. Iar mama mea este întruchiparea bunătății, a dăruirii de sine, foarte muncitoare, cu un simț fin al umorului și vorba ei preferată este ”dragostea este viață!” am auzit-o de mai multe ori până să-i înțeleg sensul. Ea a avut întotdeauna un talent deosebit în ale gătitului, povestitului, dar și în broderie sau în țesutul covoarelor. De când mă țin minte, ea a țesut câte un covor aproape în fiecare iarnă, ca să împodobească casa, ca să mai vândă și să ne cumpere ce mai avem nevoie sau să ne facă și zestre, mai târziu, când ne pregăteam să ne luăm zborul din cuibul părintesc. Acum regretă că nu mai poate țese și zice că îi este dor să mai facă vre-un covor. O parte din covoare, care mai sunt acum în casa părintească, le-am fotografiat ca să le admir când îmi este dor. Ce să mai zic? Da, sunt o norocoasă! O visătoare și o optimistă incurabilă, care încă mai crede în îngeri, în dragoste și în oameni buni.

Ludmila Popovici, septembrie 2013

Anunțuri

Autor: Svetlana Vizitiu

Impresii din viata si carti / Blog Svetlana Vizitiu

3 gânduri despre „Ludmila Popovici: Nu renunțaţi la cărți și la vise!

  1. Daca aflam la timp, 😦 veneam si eu la acea intalnire ! 🙂

    Apreciază

  2. Mda…vam admirat mereu, acuma m-am convins inca odata ….sunteti o persoana deosebita…………..Inna A.

    Apreciază

  3. Intrunirea Clubului de Elita Impresii din viata si carti, cu protagonista Ludmila Popovici, va avea loc pe 15 octombrie, 15.00 in incinta sediului BM B.P.Hasdeu!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s